Am ajuns vineri seara (10 februarie 2017) la proiecția specială a Inimilor
cicatrizate de la librăria timișoreană, devenită neîncăpătoare, „La două
bufnițe”. Pur și simplu am dorit să fiu alături de Radu Jude, un cineast care –
în ciuda radicalismului său – mi-e tare drag. În plus, știam că amfitrionul
întâlnirii avea să fie fostul meu dascăl din facultate, dl. Daniel Vighi,
pentru care am o considerație aparte. La începutul anilor 90, orele sale de
literatură română veche ne revelau nebănuite tâlcuri noi la texte considerate,
adesea în grabă, prăfuite.
Atmosfera Inimilor cicatrizate mă bântuie de când l-am văzut întâia
oară. Cred că am început să-l „văd” încă de pe când citeam Jurnalul lui Mihail
Sebastian (și, apoi, De două mii de ani, Cum am devenit huligan ale
aceluiași). Ca orice film de Radu Jude (nu doar lung-metrajele, ci și
scurt- și mediu-metrajele, fără excepție), e provocator. Unii văd în el un necesar
manifest de „corectitudine politică”, o târzie restituire a unor adevăruri
ascunse despre întunecimile politicii românești (doar românești!) din perioada
interbelică, îndeosebi din timpul ascensiunii legionare. Eu însă nu l-am simțit
un atac la adresa felului de a fi al românilor. (Așa cum nu cred că e nici Aferim!, filmul
său precedent, și cum – altfel decât susțin puriștii – nu cred că sunt „anti-românești”
nici proza și dramaturgia lui I.L. Caragiale și nici filmele lui Luican
Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau, mai recent, Cristi Puiu ori
Cristian Mungiu). Nu cred că Radu Jude și-a propus să „urâțească” nimic din
„imaginea României”. Dimpotrivă, aș spune că mi-a plăcut să-i regăsesc ecran –
în personajele scrierilor lui Max Blecher cinematografiate de Radu Jude – emoții
și trăiri din Bacovia, Geo Bogza,
Sebastian, Blaga chiar – cel din poemele „Orânduire”, „Psalm” și „Laudă
suferinței”, mai ales. După proiecție, o voce din sală a vrut să știe de
ce e filmul atât de „realist”, de ce nu e sugerată cinematografic, ci e doar
livresc povestită, „irealitatea” din scrierile lui Blecher. Regizorul a spus că
nu știe să aducă „irealul” în film, că nu știe să povestească decât „realist”. Fair
enough. La urma urmei, nici cheia „realistă”, nici cea „suprarealistă” nu
reprezintă o garanție a firescului într-un film (într-un demers artistic, în
general).
Cu totul altceva m-a pus pe gânduri reîntâlnirea cu Inimi cicatrizate. Mai întâi, m-am întrebat câte de actuale (de „reale”) mai sunt astăzi, în România, acele invocate lozinci teroriste (exclusiv antisemite) din film. Cred că suntem în pragul unor tulburări fără precedent pe planul mentalităților. Nu doar în România și nu doar în Europa. Cred că avem destule semne de îngrijorare pentru ceea ce ne rezervă un viitor nu tocmai îndepărtat, despre care – la sfârșitul anilor 80 – a scris Nicolae Steinhardt[1]. Evreu ca și Blecher, care avea și el câte ceva de spus, la o adică, despre persecuții, despre suferință (el o numea fericire, fericirea de a se uni – tainic – cu Hristos) și discriminare. Nu doar de către unii români, ci chiar de către o bună parte din rudele sale de sânge care nu emigraseră în Israel (după ce, la începutul anilor 60, au căzut în dizgrația comuniștilor) și îl considerau nebun. Pentru că s-a botezat în închisoare, dar mai ales pentru că, eliberat, a început să „se dea cu popii” și – horrible dictu – să-și îmbisericească viața. „Ce-aș fi făcut fără nebunia asta a mea?” – se întreba el și, numaidecât găsea și răspunsul: „Aș fi înnebunit!”.
Apoi, urmărind cum și-a
construit Alexandru Dabija personajul tatălui din Inimi cicatrizate, gândul
mi-a zburat, fără să vreau, la filmul care s-ar putea face despre Oscar, tatăl
lui Steinhardt. Un proiect cel puțin la fel de provocator ca ecranizarea după
Max Blecher. Cine a fost Oscar Steinhardt aflăm în câteva fragmente răzlețe din
Jurnalul fericirii. Un „ovrei bătrîn, din Bucureşti,
un foarte mic pensionar”, tatăl lui Steinhardt era „un om mic de stat, mai curînd grăsuţ, cu un umăr
niţel strîmb”. Mai aflăm că „a fost inginer şi a lucrat pînă la şaptezeci şi
nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul
timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi
răspundeau făcînd semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să
glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un
cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul numai pe nişte
pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe
vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre
lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A
făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-o prin lege
specială votată de parlament înainte de 1914.” Personajul are anvergura unui patriarh precum Avraam, care și-a oferit
unicul fiu – pe Isaac – jertfă adusă lui Dumnezeu. Iar Cel Mult Milostiv l-a
cruțat. În 1959, când Nicolae Steinhardt îi spune că urmează să fie arestat
dacă nu acceptă să joace rolul de martor al acuzării în procesul Noica-Pillat,
tatăl său îi spune: „E adevărat, vei avea zile foarte grele.
Dar nopţile le vei avea liniştite (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de
nu, m-ar bate Dumnezeu), vei dormi bine. Pe cînd dacă accepţi să fii martor al
acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi
îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti
numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea
chinuitor de treaz. 0 să te perpeleşti, ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu
mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai
încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost,
după şase luni tot te ia. E sigur.” La despărțire, fiul e „cătrănit rău”. Părintele
însă, – „în pijama, mititel, grăsun, voios” – „e numai zîmbete şi-mi dă sfaturi
ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe
nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului pînă-n clipa finală: - Ţi-au
spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc.
Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu
te caci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce
până la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte. - Du-te, îmi spune.” Și încă ceva: îi spune – cu o frazare
ruptă parcă din Gulagul lui Soljenițîn – „Nu te întrista, pleci dintr-o
închisoare largă într-una mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare,
vei trece dintr-o închisoare strimtă într-una mai largă!”. La ieșirea din
închisoare, în 1964, Steinhardt își regăsește părintele „în stradă, aproape de
casă”, sprijinit de „vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer”.
Este „mic, necrezut de mic, mult gîrbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără
teamă şi ochii-i sunt vioi”. Steinhardt: „Îl iau de braţul drept fără să mă fi
observat şi cînd întoarce capul îi cer să nu plîngă. - Să plîng? zice. Ce-s
prost? Ia spune, tu ai mîncat ceva astăzi?
Spre sfârșitul anilor 50, o mulțiume de evrei și-au depus actele în vederea emigrării în Israel. Cozile, scrie Steinhardt, „încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece” și „fac o emoție puternică”. Sunt „alcătuite de mici comercianţi ruinaţi, de bătrîni şi bătrîne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre în aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate”. Steinhardt: „Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel...” Și relatează o amintire: „Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După 23 August ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari pînă-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt cîţiva metri. La 30 August stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strîns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tîmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rîd, or să plîngă lacrimi amare şi tu la fel ... Hai acasă... ÎI iau pe tata prudent de mînă şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.
Cum a primit ovreiul Oscar Steinhardt vestea că fiul său a primit, în închisoare, botezul creștin „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”? „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” În fine, o altă amintire legată de dreapta socotință a tatălui, din timpul guvernării lui Antonescu: „Tata ne explică fratelui meu şi mie că n-are nici un rost să ne supărăm. Trebuie să înţelegem că altfel nu se poate.” Vorbele părintelui său îi amintesc lui Steinhardt de Saint-Exupery: „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării."
Îmi place să cred că va veni o zi în care un regizor român, hotărât să nu joace rolul de „martor al acuzării”, va trudi să cinematografieze, cu pricepere, insolita figură patriarhală a lui Oscar Steinhardt. Cumințenia lui merită cu prisosiță o expresie (nu o ilustrare didacticist-moralizatoare) filmică.
 |
| Nicolae Steinhardt cu tatăl său, Oscar Steinhardt |
[1] Textul avea să fie publicat abia
după 1990, în volumul lui Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. Nicolae
Steinhardt răspunde la 365 de întrebări (Ed. Humanitas, București, 2003).
