miercuri, 13 ianuarie 2016

Alchimia iubirii cu de-a sila

Cristi Puiu
Ceea ce pe unii îi deranjează în principal - cred - la filme ca Reconstituirea; Casa dintre câmpuri; La capătul liniei; Concurs; Croaziera; O lacrimă de fată; Secvențe; Vânătoare de vulpi; Faleze de nisip; Sfârșitul nopții; Balanța; O vară de neuitat; Patul conjugal; Senatorul melcilor; Prea târziu; Terminus paradis; Niki & Flo; După-amiaza unui torționar; Marfa și banii; Moartea domnului Lăzărescu; Hârtia va fi albastră; 4 luni 3 săptămâni și 2 zile; Aurora; După dealuri; Poziția copilului; Eu când vreau să fluier, fluier; Principii de viață și, în ultimul an, Aferim și Un etaj mai jos, este așa-zisa viziune (cel puțin) „ambiguă” asupra răului și asupra „specificului național”. Personajele care, în acele filme, nu sunt eroi și nici anti-eroi, nu „suferă” - spun ei -îndeajuns. Nu sunt „pedepsite” (de regizor) îndeajuns. Sau, altfel spus, nu „se vede” așa cum ar trebui (chiar: cum ar trebui: care este rețeta - unica, singura, irepetabila?) hăul (=iadul) în care aceste personaje ambigue de „nici eroi, nici antieroi” sfârșesc. Cred că numai cineva cu o foarte sigură pe sine viziune asupra binelui și răului, asupra liniei despărțitoare între bine și rău (care, spune Soljenițân, e chiar în inima omului), asupra pedepsei primite „în veșnicie” pentru ceea ce - în cel mai bun caz - putem numi „ratare existențială”, se poate erija într-un judecător atât de nemillos. Iar astfel de judecători, desigur, își definesc poziția în numele lui Dumnezeu, Bisericii, Neamului etc. Și se mulțumesc, la o adică, să vadă și să răspândească dulcegării și povești moralizatoare, „educative”. Vorba plutonierului din Reconstituirea: ca să vază poporul unde duce beția și să tragă concluzia.
Și mai e ceva: neputința de a concepe - ca sugestie dramatică - spleenul, depresia, vidul existențial și, în ultimă instanță, iubirea ca dar. Să fie iubirea (de Dumnezeu, aproapele, de Biserică, de neam etc.)  o obligație? O constrângere? Dar asta spuneau și propagandiștii partidului unic și ai statului totalitar. (Evident, nu luau în calcul nici Biserica, nici pe Dumnezeu, care - tot la comandă - trebuiau repudiați.) Să fie atât de greu să descoperi credința acolo unde nu mai e „nici elin, nici iudeu, nici grec” - adică în Hristos pur și simplu? Fără drapele și moralisme? Se vede că da. Și nu, chiar nu vreau să vorbesc despre un „creștinism fără de Biserică și fără popi”. Atâta doar că tot mai des mi se pare că e grea, cumplit de grea „mântuirea” de „religiozitate” prin deprinderea unei „conștiințe ecleziale”. Pr. Ioan Buga: „De aceea trebuie să vină Hristos a doua oară: să ne mântuie de „creștinism”!”
Cam prea mulți „cardiologi” de ocazie, gata mereu să-ți disece inima ca să-ți arate că - a ta, niciodată a lor! - ascunde putregi. Nădăjduiesc că există - știu că există! - și altfel de preoți, de învățători, de duhovnici. Care să deslușească, de exemplu, într-un film ca Aurora lui Cristi Puiu, autoportretul unui om viu care caută, care-și pune întrebări asupra a ceea ce este și asupra a ceea ce nu este. Personajul său - puternic afectat de un divorț, sfâșiat lăuntric de imposibilitatea de a (se) comunica - știe prea bine că viața nu trebuie musai să fie complexă, dar nici simplistă. Este un om care - înainte de a fi paranoic, bolnav mintal etc. - resimte acut o anume nostalgie după un paradis pierdut - copilăria, familia, femeia iubită, tatăl plecat prematur la cele veșnice.
În ceea ce mă privește, aștept cu multă încredere filmele românești (de Cristian Mungiu, Radu Jude, Cristi Puiu, Marian Crișan, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer ș.a.) care se anunță pentru 2016-2017. Nu știu dacă voi apuca să le văd într-o sală de cinema (așa cum mii și mii de spectatori de world cinema din toată lumea vor putea, acolo unde mai sunt cinematografe de artă, festivaluri, cinemateci) pentru că cetatea mea, ca și țara mea - nu-i așa, ortodoxă și pământ românesc - nu are nevoie de ele. Dar se pricepe să pună în vitrină - obicei bine dezvoltat la scară planetară - filme-conservă. Acum e în construcție un complex cu 13 săli de lux, dacă am înțeles bine. Cu fițe, senzații tari, efecte speciale și repertoriu american 100%, desigur.