Inspirat din nuvela „Salata” (inclusă în volumul Cronică de familie) de Paul Dumitriu, filmul lui Pintilie – un „discurs împotriva barbariei” – este comentariul unui artist faţă de intoleranţa etnică şi multiplele ei reflexe. Ambianţa retro (anul e 1925, la frontiera Cadrilaterului) recuperează – prin personajele principale (interpretate de Claudiu Bleonţ şi Kristin Scott-Thomas, „un personaj cubist lîngă o făptură impresionistă” – Eugenia Vodă) – un anumit „stil nobil de existenţă”, o anume „eleganţă comportamentală” şi „corectitudine morală” (Alexandru Paleologu). O vară de neuitat este greu de primit (şi de purtat) pentru că Pintilie surprinde transformarea unei „naturi mozartiene” într-o „sămînţă a crimei”. („Mozart se stinge într-o juxtapunere de strigături” – Andrei Pleşu). Şi asta – comenta regizorul, în 1995 – „nu într-un moment de criză, ci într-un moment de strălucită împlinire istorică şi intelectuală, primii ani şi, de altfel, ultimii ani ai României Mari”. Demersul său pornea din credinţa că „România e o ţară matură, sau pe cale de a deveni, care poate privi critic chiar un episod dureros petrecut într-o Epocă de aur, de referinţă”.
Felul în care a fost receptat „exerciţiul spiritului critic” propus de Lucian Pintilie (şi produs de Studioul Cinematografic al Ministerului Culturii pe care, la acea dată, îl conducea) nu a trecut neobservat: „O vară de neuitat este tuşanta, tulburătoarea povestire despre un ofiţer român, pus într-o situaţie fără ieşire de mila soţiei sale pentru nişte ţărani bulgari condamnaţi pe nedrept. Mesajul de actualitate al filmului – capcanele identificării etnice rigide şi stupiditatea represiunii oarbe – îl recomandă pentru festivaluri şi audienţe cultivate.” (Variety) Andrei Pleşu însă crede altfel: „Nu despre Balcani, despre război şi despre armata română mi se părea că e vorba. Ci despre o femeie şi despre feminitate. Despre „o vară de neuitat” din biografia unui copil fascinat de imaginea misterioasă a mamei sale.”
Ţin minte că O vară de neuitat a avut premiera bucureşteană în Vinerea Mare a anului 1994. O doamnă programatoare la Direcţia locală de difuzare a filmelor (care nu era nici bisericoasă şi nici nu dădea semne că dorea să-şi dezvolte conştiinţa eclezială) mi-a relatat atunci indignarea cu care a fost primit filmul lui Pintilie – de autorităţi, de public – în acea perioadă atît de specială din an. (Asta îmi aminteşte, acum, de mînia lui C.V. Tudor, la începutul anului 1990, următor intervenţiei lui Victor Rebengiuc la TVR: „Ne-au stat sarmalele în gît!” – scria C.V.T. după ce binecunoscutul actor a trîntit un sul de hîrtie igienică pe masa redactorului şi a invitat, pe cei care – atîţia şi atîţia ani – „mîncaseră rahat”, să se şteargă la gură.) Ce-i drept, filmele lui Lucian Pintilie (toate!), produc indignare nu doar în Vinerea Mare, ci în oricare altă zi din an. În acelaşi timp, nu cred că există multe alte filme româneşti mai potrivite spre vizionare, chiar şi atunci. Mai ales atunci. O vară de neuitat nu face excepţie. Data premierei sale, stabilită de regizor, nu a fost întîmplătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu