Există filme
ce par făcute după muzica lor. Așa a fost Les
Choristes (2004), o poveste agreabilă cu iz retro despre umanizarea – prin
muzică – a unor elevi de la o școală de corecție imediat după sfârșitul celui de-al
doilea război mondial. Zece ani mai târziu am regăsit spiritul acelor cântece în
La Famille Bélier – o comedie cu
muzică despre, între altele, același crez: puterea muzicii de a schimba (în
bine) vieți.
Există ceva
tonic, reconfortant, în recentul basm
cinematografic de succes (la box office-ul francez, cel puțin): o anume candoare (însă
fără accente melodramatice), inclusiv datorită interpretărilor pline de
naturalețe, ce aduce a Les Parapluies de
Cherbourg[1], A
Little Romance[2], Little Lord Fauntleroy[3];
subiectul sensibil (o familie de fermieri surdo-muți – părinții și fiul, mai
puțin fiica adolescentă – ce luptă să-și schimbe destinul, răzbate în politică,
în afaceri, în dragoste); cântece și versuri din anii 70-80 (reorchestrate), binecunoscute
în lumea muzicii ușoare franceze. L-am
descoperit, astfel, pe cantautorul Michel Sardout (n. 1947) – compozitor,
textier, interpret, „un Mozart al muzicii ușoare franceze” –, ale cărui melodii
(scrise și cântate în anii 70) par anume compuse pentru acest film.
 |
| Les Parapluies de Cherbourg |
Actrița din
rolul principal, Louane Emera (aici la debut, câștigătoare a unor premii – César,
Lumière – pentru „cea mai promițătoare actriță”), amintește – doar ca look – de Alicia Silverstone (cea din The Crush, Clueless, din câteva videoclipuri
pentru Aerosmith, de la începutul anilor 90). Personajul ei (un fel de sinecdocă,
parte pentru întreg, în construcția filmului) nu are nimic din adolescentele
flușturatice jucate de Silverstone în
sus pomenitele filme. Altfel, datele personajului pe care-l interpretează Louane
sunt, parcă, din vremuri imemoriale, când corpul era „cea mai bună expresie a
sufletului” (Ludwig Wittgenstein), când „bunătatea e puternică, iar puterea
bună” (Friedrich Schiller). La Famille
Bélier are suflet, iar acest suflet este chiar personajul jucat și cântat
de Louane: o adolescentă surprinsă în faza de tranziție de la fată la femeie.
După „întâiul sânge” (venit cu întârziere) primește o palmă de la tată („O
tradiție evreiască” – motivează el. „Dar nu suntem evrei!” – ripostează ea), iar
întâia emoție („iubirea cea mare”) este cântată cu tot patetismul vârstei.
Filmul lui Eric Lartigau, chiar dacă abordează și tema desprinderii de familie
(dar nu de o familie oarecare, ci de una cu „cerințe speciale”), nu „curge”, nu
lasă să se întrevadă posibilele consecințe (sau „căderi”) ale acestei pasiuni
mistuitoare de adolescentă, ori ale invadării satului de către oraș. Este, mai
degrabă, o odă adusă muzicii și felului în care ea, muzica, însoțește omul în
momentele sale cruciale. Într-un anumit sens, ea, Louane, este muzica. Iar izbânda
(și forța) personajului ei (luminos, pozitiv) se datorează credinței în „omul
din om”: când e pe punctul de a renunța să participe la un important concurs de
canto organizat de Radio France, îi spune profesorului care-o pregătește: „E
viața mea, fac ce vreau cu ea!” Răspunsul acestuia: „Chiar e viața ta?”
 |
| Les Choristes |
Poate că farmecul
acestui film înduioșător vine tocmai din acest gând (nemărturisit, de taină) ce
dă viață întregii povești: avem parte și de prietenie și de iubire și de
bucurie câtă vreme trăim ca și cum viața noastră (una, irepetabilă) nu este, de
fapt, a noastră. Ca și cum am avea mereu o datorie: aceea de a ne sluji cu
devotament familia (aici, o familie de – cum se spune, fără menajamente –
handicapați), o prietenie, o iubire sau
un țel.
 |
| A Little Romance |
[1] „De la primele imagini şi scene ale filmului Umbrelele
din Cherbourg, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce
anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. Dar
sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel.
Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de
aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită
toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu
logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi
sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus
mai departe, adică prea departe, până la desfigurare.” (Constantin Noica)
[2] „Reputaţia multor metropole occidentale este
compromisă, aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura – gimnastica minţii
– a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de
micul ecran, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe
asfalt. Regizorul George Roy Hill nu neagă toate acestea, ci refuză să vadă
jumătatea goală a paharului. Deşi „jungla” există, el rămâne poet în mijlocul
ei: poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou la
ore neaglomerate, al imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cu hors la
loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu
hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo reintrând în
activitate de dragul iubirii.” (Adina Darian)
[3] „Micul lord este
un alt duel David-Goliath făcut cu armele francheţii, o victorie duioasă,
emoţionantă ce mizează pe tandreţe – o infinită tandreţe prin glasul căreia
ştiu să vorbească atât de bine micii prinţi din marea literatură.” (Adina
Darian)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu