miercuri, 29 octombrie 2014

Casa dintre câmpuri, sinonimul firescului semnificativ



În zona producției de filme pentru televiziune inspirate din viața „satului socialist”, Casa dintre câmpuri (cu titlul provizoriu: Prețul încrederii) este – de departe – o excepție. O excepție fericită și un exercițiu de admirație pentru una din vocile autentice ale filmului românesc dintotdeauna: Alexandru Tatos.  „Zgomotele și muzica  l-au împlinit și l-au echilibrat...Nu e un film mare, dar nici nu mă face de rușine.” (Tatos despre filmul său, în Jurnal).
Nu clișeele conflictelor de producție agricolă dintre un inginer zelos și un președinte de CAP retrograd, „fără suflu” și alergic la noua generație sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea sa aruncată asupra unei lumi invadate de kitsch, delațiune și arbitrar – teme preferate ale regizorului și în Mere roșii, Secvențe sau Secretul armei secrete. Kitschul, nota bene, este observat Tatos de la țară, unde veacurile șlefuiseră „o tradiție a echilibrului și a grației”, iar geniul creator atingea „o perfectă demnitate a expresiei” (Nina Cassian, „Casa dintre câmpuri – un film ca o strângere de mână”, în Magazin Estival Cinema 1979)
Punctele forte, în Casa dintre câmpuri, sunt datorate regiei și echipei (actori, scenografi, compozitor, monteuri, ingineri de sunet) „care realizează o supra-extra-dramaturgie” (Ecaterina Oproiu). Amza Pellea izbutește unul din cele mai bune roluri în film (alături de cele din Duios Anastasia trecea și Imposibila iubire), Mircea Diaconu – o „lichea” – părăsește, aici, tipologia „băieților buni” (Nunta de piatră, Mere roșii, Filip cel bun, Profetul, aurul și ardeleniii), Dorel Vișan îmbracă pentru întâia oară costumul de milițian, iar Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc formează pentru prima dată un cuplu pe ecran (așa cum aveau să mai fie în Proba de microfon și  Croaziera). Toți „anti-eroii” și „anti-eroinele”  lui Alexandru Tatos luptă pentru ceea ce, în Jurnalul său, regizorul numea „păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor”. Este destinul împărţit de doctorul Irod al Merelor roşii, de Doina din Rătăcire, de Anastasia din Duios Anastasia trecea, de inginerul şi de fata din Fructe de pădure, de regizorul (jucat chiar de Tatos) din Secvenţe, de personajele principale din Cine are dreptate?, de inginerul Radu (Mircea Daneliuc) din Casa dintre câmpuri, ce duce „o existență solitară” și – cu un firesc grăitor, semnificativ, rar întâlnit în filmele românești – se revoltă nu doar împotriva kitschului, ci și a injustiției și lipsei de eficacitate. Este o revoltă transformată în cumințenie (cumpătare), încă departe de revolta transformată – în o serie de filme românești de după 1990 – în expresie sordidă și isterie generală.  
Ceea ce satrapii din administrația cinematografiei românești numeau „întregul și faptele cu adevărat grave” din Casa dintre câmpuri, aveau să se mai regăsească doar în câteva filme, până la mijlocul anilor 80. „Intelectualizarea” și înnoirea limbajului cinematografic în perioada acelor ani (mărturie stau filmele lui Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Dan Pița, Mircea Veroiu, Ada Pistiner, Stere Gulea, Constantin Vaeni și Alexandru Tatos) rămân până în ziua de azi semne ale unui feonomen pe cât de interesant, pe atât de îmbucurător.