sâmbătă, 29 martie 2014

În numele tatălui - Bicicleta tatălui meu

Unul din cadourile primite, până acum, de la mileniul trei (pentru care am început să mă pregătesc încă de la sfârşitul mileniului doi) este despărţirea de sala de cinema. De repertoriul ei, de ceea ce propune acest mediu, în general. Au existat, desigur, şi reveniri sporadice. În ultimii ani am ajuns să văd – oarecum împotriva voinţei mele – câteva filme recente, din Polonia  şi Serbia, surprinzătoare. M-a învăluit să le cercetez (şi să le recomand) mesagerul lor – doamna Lia Vighi, de la Biblioteca Centrală Universitară din Timişoara, unde selecţionez şi prezint filme de cinematecă. Aşa am ajuns, în anii trecuţi, la Erratum şi la Huddersfield. Iar acum la Mój rower (Bicicleta mea).
„Majoritatea vedetelor de la Hollywood sunt nişte rataţi în viaţa personală” – declara  Marlon Brando, el însuşi vedetă. În filmul lui Piotr Trzaskalski, agreabil şi fără pretenţii de „originalitate”, una din temele principale este chiar relaţia dintre succesul profesional şi viaţa personală. Nu stilul şi limbajul cinematografic, ci privirea înduioşează în acest road movie dulce-amar. Mascota happy end-ului său este o bicicletă roşie dăruită de bunic nepotului său. Bicicleta fusese a fiului bunicului, aşa cum spune şi varianta englezească a titlului (Bicicleta tatălui meu). Povestea ajunge pe ecran într-o manieră mai degrabă „convenţională” (impecabil executată tehnic) şi nu lasă loc „experimentului” decât sporadic, atunci când pe ecran apar, din când în când, scurte montaje de prim-planuri ale unor fotografii luate cu telefonul mobil de nepotul adolescent.
Totul, în Bicicleta mea, se întâmplă „în numele tatălui”. Fiul (un pianist celebru de muzică clasică în culmea gloriei) încearcă să-şi ajute tatăl (un clarinetist pensionar şi alcoolic, specializat pe jazz şi genul easy listening, părăsit de soţia care şi-a găsit „marea iubire” într-un pilot de avioane pensionar, la o vârstă când „omul ar trebui să-şi pregătească locul în cimitir”) cu o dragoste mereu înăbuşită. Aşa cum este şi dragostea nepotului (student la litere în Anglia, îndrăgostit de profa de literatură, care urmează să-i nască un copil) pentru tatăl cinic şi risipitor care, cu ani în urmă, şi-a părăsit familia.
În Bicicleta lui Trzaskalski, cinismul şi neputinţa de a iubi sunt topite de tandreţe şi umor. Nu ravagiile produse de preocuparea excesivă pentru propria persoană „ies în faţă”, ci emoţia umanizării şi a „venirii în fire” (tonul face muzica, nu?), împăcarea şi reunirea – în aceeaşi barcă – a celor trei generaţii. La propriu (în secvenţa traversării lacului) şi, mai ales, la figurat (prin nevoia de comuniune, de înţelegere).  

Întrebări

Theodor, în timp ce recapitulam la matematică: "Tata, de ce nu există niciun lucru în viaţă care să fie infinit, aşa cum se spune la geometrie despre dreaptă că este?" Ceva mai încolo discutăm despre axioma dreptei, îi explic ce este o axiomă şi apoi mă întreabă: "Dacă există adevăruri prime, aşa cum este axioma, există şi minciuni prime?"