duminică, 21 aprilie 2013

Critică la persoana întâi


titlu: Critică la persoana întâi
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N. Steinhardt, 2011
pagini: 400
 
După ce, în 1964, a ieşit din închisoare, Nicolae Steinhardt – evreu după naştere şi român după simţire, creştin ortodox prin botezul clandestin dintr-o celulă de închisoare – a căutat să împlinească făgăduinţa de a-şi îmbiserici mintea. În 1980 este primit în monahism la mănăstirea Rohia, unde vieţuieşte până la plecarea sa la cele veşnice, în 1989. Primeşte canon de la duhovnic să scrie, în continuare: „Nu numai că ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de sute şi mii de ori mai mult. Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu. Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii. Şi sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în general, risipind întunericul în care ne aflăm"....    

Sinopsis:
Volumul lui Steinhardt de eseuri pe teme literare, muzicale, cinematografice etc. cuprinde însemnările septuagenarului cărturar în primii săi ani de ... călugărie. Structuraliştii şi Mateiu Caragiale, Mozart şi Johann Strauss, televiziunea şi Eugen Ionescu, Heidegger şi Constantin Noica, Buster Keaton, Chaplin şi revelaţia numită Concurs (un film în regia lui Dan Piţa) sunt doar câteva din subiectele acestei cărţi.

Tendinţelor structuraliste, ce urmăresc mai ales „să dezbare lumea de sensuri”, Steinhardt le răspunde cu rezerve şi scepticism. O lume „izbăvită de sensuri” este pentru el „o lume descotorosită de noţiunea de om”, de neliniştile şi aspiraţiile sale. Cu aceeaşi circumspecţie întâmpină „reportajele amatoare de larmă şi divulgări secrete” de felul textului de Şerban Cioculescu, bogat în „amănunte cât mai picante, mai scabroase ori mai triviale” din viaţa lui Mateiu Caragiale. Spre deosebire de amatorii de picanterii, Steinhardt îşi doreşte „a rămâne în necunoaşterea acelor jalnice ori prea banale împrejurări şi accidente ale vieţii celui căruia îi datorez starea euforică legată de citirea unei capodopere”. Tot demersul de „colectare de informaţii, anchetare şi depistare” îl socoteşte vecin cu aria calomniei şi-i evocă un „conciliabul de agenţi informatori”.
O carte despre manipularea vieţii americane prin televiziune (ajunsă „însăşi substanţa vieţii” în modernitate) îi aminteşte unul din efectele catastrofale provocate de noile mass media: „desfiinţarea adolescenţei” prin descoperirea „pe şleau” a „resorturilor vieţii”. Astfel, copiii trec direct la maturitate, „arzând” etapa incertitudinilor, ezitărilor, aşteptărilor şi „poeziei”. Cu toate acestea însă, Steinhardt înţelege că orice poate constitui o „pricină de sminteală” pentru om, că sensul „întinării” sau „neîntinării” îl dau numai oamenii, că – întâi de toate – critica ar trebui îndreptată, şi aici, la „persoana întâi”: „ar trebui să ne învăţăm a ne mustra pe noi şi totodată a ne vindeca de frică, pricina atâtor necazuri şi calamităţi”, pentru că „viaţa însăşi e, toată, de primejdii, iar libertatea înseamnă un risc”.
În fine, un film românesc din 1982, Concurs, îl umple de admiraţie pentru viziunea regizorală, atmosfera şi tema sa (orientarea – „cuvânt esenţial, deoarece aceasta este însăşi înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei”). Personajul Puştiului i se pare cu desăvârşire hristic: „el care numai bine le-a făcut, jertfindu-şi constant interesul şi mândria de om, este uitat cu totul şi abandonat”. Îmbinarea de tragic şi sublim, „mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc” este, pentru Nicolae Steinhardt o pricină de neegalată încântare: Concurs i se pare „cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace”, „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călăuză”.