sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Theodor şi Părintele Bucuriei (Teofil Pârâianu)

Părintele Teofil i-a transmis lui Theodor din bucuria sa…”
Deşi orb din naştere, Theodor a fost dăruit de Dumnezeu cu auz absolut, ceea ce-l face să reţină cu uşurinţă partiturile interpretate de profesorii săi. Face pian de la 6 ani şi a cântat până acum pe scena Operei, a Liceului de Muzică, a Filarmonicii „Banatul”, a Casei Studenţilor şi a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara. În 2012 şi 2013 a obţinut premii speciale la concursul de interpretare „Young Artists” de la Reşiţa şi Timişoara. Printr-o întâmplare neîntâmplătoare, viaţa lui Theodor şi a părinţilor lui s-a legat în mod tainic de cea a Părintelui Teofil, care a fost şi cel care l-a îndemnat să facă muzică.
Un fragment dintr-un interviu despre descoperirea darurilor lui Dumnezeu, pe care fiecare le purtăm în noi, o poveste despre bucuria cea adevărată şi nădejdea mai presus de nădejde…
[...]
Theodor şi Părintele Teofil
- Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Teofil?
Raluca (mama lui Theodor): - În timpul studenţiei am fost la câteva conferinţe ale Părintelui. Apoi, în 2007 am ajuns la mănăstirea din Essex şi am stat puţin de vorbă cu Părintele Simeon, Dumnezeu să-l odihnească! Şi cuvântul Părintelui a fost să merg în ţară şi să-l caut pe Părintele Teofil. Întâmplarea – care nu e întâmplătoare – a fost că atunci, în 2007, a venit la noi, în echipa în care lucram, o tânără care era ucenica Părintelui şi, imediat cum a auzit, mi-a zis: „A, foarte fain! O să vă duc eu la Părintele Teofil!”. Şi ne-a dus ea şi, într-un fel, ne-a intermediat apropierea de Părintele Teofil. Asta a fost întâlnirea. Apoi a urmat o perioadă în care m-am spovedit la Părintele Teofil şi ne-am apropiat şi mai mult.
- Ce vă impresiona la Părintele Teofil?
- Căldura sufletească, bucuria cu care ne primea de fiecare dată. Era nemaipomenit. Ne-a îndemnat să ne căutăm un duhovnic aproape de noi şi să încercăm aici, în cetate, să trăim viaţa în Biserică şi să avem prunci, să nu ne oprim, să nu-l lăsăm pe Theodor singur. Era neputinţa mea, în mintea mea nu mă gândeam că eu aş putea să mai am copii. Şi am fost destul de, nici nu ştiu cum să spun, am fost contrariată de cuvântul Părintelui. Nu puteam să înţeleg cum un monah poate să-mi spună mie să am copii! Era dincolo de priceperea mea în vremea aceea. Şi da, s-a întâmplat. Am făcut ascultare şi a venit Ioan. Părintele a ştiut despre venirea lui. Eram însărcinată cu el când Părintele s-a mutat la Domnul. Ştia, am apucat să-i spun şi s-a bucurat. Şi Ioan a venit pe lume – e încă o „întâmplare neîntâmplătoare”, ca să zic aşa – de 1 aprilie, ziua în care Părintele Teofil a intrat în mănăstire. Într-un fel, vieţile noastre sunt într-un mod tainic legate. Dar acestea sunt taine, nici nu ştiu dacă se pot spune. Sunt multe lucruri care sunt aşa în vieţile noastre, legate şi de Părintele Teofil, şi de ceilalţi părinţi care ne sunt aproape…
- Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre Theodor şi Părintele Teofil?
- În iarna lui 2007, după întoarcerea de la Essex, cum spuneam, colega mea ne-a dus la Părintele. Am petrecut acolo trecerea dintre ani. Îl vizitam pe Părintele în fiecare zi, şi Theodor s-a apropiat în vremea aceea de Părintele. Stătea lângă el mereu şi vedeam că e ceva, simţeam că e ceva… Gândul Părintelui pentru el a fost să facă muzică, să pornească pe calea asta. A fost aşa, ca un testament. În ultimele zile, în care Părintele era deja în spital, ne-a trimis prin prietena noastră dorinţa sa ca Theodor să facă muzică. l-am mai vizitat apoi de multe ori, prin 2008 mai mult, că în 2009 deja, către mijlocul anului, începuse să fie mai greu vizitabil. În 2008 am fost de câteva ori şi era totdeauna o îmbrăţişare foarte caldă între Theodor şi Părintele. Şi aici, la Timişoara, când mai venea, la fel a fost. Cred că a reuşit să-i transmită bucuria şi credinţa sa lui Teodor, şi avem câteva fotografii foarte expresive cu Theodor şi Părintele, doar ei doi.
Teodor Radulescu_imbratisare
Marian (tatăl lui Theodor): – Am petrecut nişte ore bune şi la Timişoara, şi la Sâmbăta. Theodor îi cânta, îi spunea poezii… Părintele îi făcea observaţii în legătură cu intonaţia, îi spunea că trebuie să fie mai serios, să fie atent la felul în care rosteşte cuvintele. Părintele avea o anumită intonaţie, foarte mulţi au remarcat asta din glasul lui. Avea o anumită rigoare în felul în care vorbea. Şi asta i-a cerut şi lui Theodor. A fost o căldură între ei. Şi l-am simţit ca pe un om foarte cald, care ştia să se bucure într-un fel în care foarte puţini oameni ştiu. Un lucru cu care am rămas de la Părintele – şi ăsta este ecoul lui, amintirea lui în mine –este că e nevoie să mergem la biserică altfel decât mergem la teatru sau la film sau la operă, că este nevoie să ne găsim un duhovnic, că este foarte important să-l căutăm. Cu mine vorbea, la mine se referea. Şi mi-a mai spus să nu mă trufesc, să nu pornesc din start cu prejudecata că nu o să găsesc pe cineva care să mă înţeleagă sau care să primească să-mi fie duhovnic. La foarte puţină vreme după ce mi-a spus asta, probabil în câteva luni de zile, am găsit un astfel de om. Şi cu asta am rămas de la Părintele: cu un zâmbet foarte cald, pe care nu-l putem uita, ori de câte ori ne întâlneam şi ne îmbrăţişam, şi cu o anumită cuminţenie a gândului şi cu o anumită, nu ştiu, moderaţie, o anumită dreaptă-socotinţă în toate. [...]
Un copil care răspândeşte bucurie”
- Ce-l bucură cel mai mult pe Theodor?
- Multe, foarte multe lucruri îl bucură. Îl bucură întâlnirea cu oamenii, îl bucură să asculte muzică, îl bucură să participe la rugăciune, la slujbele bisericii, îl bucură să înoate, să participe la excursii cu noi, cu şcoala, cu colegii… Îl bucură să meargă la şcoală, niciodată nu e refractar la ideea de a merge la şcoală. Aşteaptă orele. E un copil care se bucură, şi în acest sens chiar cred că Părintele Teofil i-a transmis din bucuria sa. E un copil care chiar se bucură, şi care la rândul lui răspândeşte bucurie.
- Cum percepe el crucea aceasta pe care o are de dus?
- O percepe ca orice om în situaţia lui… Acum ne întreabă: „De ce eu nu pot să văd?”. Îi spunem că el vede în alt fel, că nevăzătorii au şi ei un văz interior. Că, uite, nici noi nu putem să citim partiturile muzicale. Iar lui îi trebuie cărţi în Braille. Încercăm să-l facem să înţeleagă că nu e uşor şi nici nu va fi uşor, dar e nevoie de răbdare şi la un om văzător, şi la un om nevăzător. Există, recunosc, o anumită zonă de întrebări sfâşietoare, pentru care trebuie să fii tare ca piatra ca să nu te emoţionezi până la lacrimi când le auzi, şi sunt practic îndreptăţite: „Adică eu de ce nu pot? Eu de ce sunt aşa?…”. Există un film despre care nu ştiu câţi oameni au auzit, un film deosebit, iranian, care se numeşte Culoarea paradisului, al cărui personaj principal este un băieţel de 8 ani născut nevăzător. Tatăl lui îl dă la un moment dat să facă ucenicie la un tâmplar tot nevăzător, dar foarte independent şi foarte bun meseriaş, căutat acolo, în munţi. El vorbeşte cu tâmplarul despre condiţia lui de nevăzător. Tâmplarul îi spune: „Da, asta e!”. Încearcă să-l facă să-şi accepte situaţia, iar el, printre lacrimi, spune că va pipăi până când Îl va întâlni pe Dumnezeu. Pentru noi e foarte uşor să găsim în cazul lor explicaţii că „mâinile sunt ochii lor”, dar când auzi o întrebare de felul: „De ce am ochi, dacă nu pot să văd cu ei?”… Sunt o serie de întrebări pe care le pune şi le va pune în continuare, şi nu ştiu cât de uşor aş putea găsi un răspuns care să-i astâmpere setea, dar am nădejdea că le rânduieşte cumva Dumnezeu şi le va înţelege până la urmă.
TM mai 2009 cu Theodor Radulescu
[…]
- Ce vă întăreşte în această cruce pe care o aveţi de dus cu Theodor?
Raluca: – Nădejdea că Dumnezeu îi va purta de grijă. Că noi, oamenii, putem să fim în preajma lui câte zile ne dă Bunul Dumnezeu pe pământ, dar dincolo de asta suntem la mila lui Dumnezeu. Eu nădăjduiesc ca Dumnezeu să-i poarte de grijă când nu o să mai fim. Să-i pună în preajmă oameni care să-l călăuzească, să-l ajute, să-l susţină. El, de o vreme, vorbeşte despre copiii lui, că îşi doreşte să aibă copii care să-l ajute. Nu înţelege foarte bine încă, dar el ne vede pe noi, probabil, purtându-i de grijă lui şi frăţiorului, şi atunci într-un fel se gândeşte că lui îi vor purta de grijă copiii. Că vor fi, că nu vor fi – Dumnezeu ştie. Noi trăim cu nădejdea că Dumnezeu o să-i poarte totdeauna paşii, ţinându-l de mână.

Texte extrase dintr-un material realizat de Raluca Tănăseanu
Interviul integral se găseşte în revista Familia Ortodoxă - octombrie 2013.

Un comentariu: