Metamorfozele unui actor: Dragoş Pâslaru

Pe 1 iulie 1951 se năştea actorul român Dragoş Pâslaru. Vreme de aproape 20 de ani a fost o prezenţă nelipsită din lumea teatrelor – Tineretului din Piatra Neamţ (Somnoroasa aventură, Trei surori), C. Nottara (Karamazovii, Cum vă place, Trăsura la scară), Odeon (...au pus cătuşe florilor) şi L.S. Bulandra din Bucureşti. A jucat în spectacole de teatru T.V. (Patima fără sfârşit, Ciuta, Trandafirul şi coroana, Don Carlos etc.), în teatru radiofonic (Adam şi Eva, Savonarola, Robespierre, Mioriţa ş.a.) şi în filme (O lacrimă de fată; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Concurs; Singur de cart; Cantonul părăsit; Să mori rănit din dragoste de viaţă, Ochi de urs; Întoarcerea din iad; Drumeţ în calea lupilor; Balanţa; Şobolanii roşii; O vară de neuitat; Femeia în roşu; Fii cu ochii pe fericire ş.a.).

Dragoş Pâslaru şi Eugenia Balaure în Somnoroasa aventură 

Dragoş Pâslaru şi Mariana Buruiană în Trei surori

Personajele sale – chiar şi episodice – treceau mereu scena sau ecranul. Îşi rămâneau undeva, nu pe retină, ci în memoria involuntară. La începutul anilor 80, l-a interpretat pe Alioşa Karamazov în montarea lui Dan Micu şi Horia Lovinescu după Dostoievski de la Teatrul Nottara. Apoi a mai dat viaţă unor personaje de o stranie frumuseţe: Culi Ursake (în Ochi de urs) şi Veanu (în Umbrele soarelui). Câţiva ani mai târziu s-a reîntors – pe bune – la tăcerea lui Alioşa. Între timp devenise (imediat după 1990) una din vocile cele mai respectate din Piaţa Universităţii. Incidentele violente de la mijlocul lui iunie 1990 – când, consecvent convingerilor sale, nu a fugit din calea agresorilor – l-au făcut popular în întreaga ţară. Treptat a renunţat la teatru, apoi şi la film. Începutul mileniului trei l-a găsit sub o nouă identitate – aceea de monah.

Ochi de urs 

Fii cu ochii pe fericire (alături de Dinu Manolache) - foto: Dinu Lazăr

Metamorfozele sale amintesc oarecum de relatările din vechime despre actori care, în primele veacuri de creştinism, interpretau creştini, pentru ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să refuze a ieşi din pielea şi costumul personajului, cu preţul martiriului. Acum, vieţuirea sa ca pustnic într-un schit din Munţii Căpăţânii, face – din când în când – deliciul tabloidelor. Cei care se grăbesc să-i comenteze devenirea uită însă un detaliu esenţial: anume, că – asumându-şi identitatea de monah – Dragoş Pâslaru (Monahul Valerian) caută a-şi desfăşura viaţa numai în prezent, netulburat nici de amintirea trecutului, nici de grijile pentru viitor. De altfel, o mare parte din breaslă (şi nu numai) încă priveşte convertirea sa extrem de circumspect, cu o ciudată compătimire (pentru împrejurările de suferinţă şi disperare prin care va fi trecut actorul în timpul Mineriadei), ca aceea dovedită marilor bolnavi. Acest tip de „efuziune”, de „curioziate”, îmi pare foarte asemenea reacţiei arătate de rudele de sânge ale lui Nicolae Steinhardt, următor convertirii sale la ortodoxie.

Fii cu ochii pe fericire - foto: Dinu Lazăr

Puţini ştiu ori sunt pregătiţi să înţeleagă fericita întristare şi transformarea lăuntrică a celui căruia i se descoperă vieţuirea cea după Hristos, prin ascultarea de un părinte duhovnicesc. Pentru Dragoş Pâslaru, plecarea din lumea teatrului (şi din lumea laică) a însemnat nu o fugă, ci o treptată regăsire de sine. Împlinirea unei meniri pe care, poate, a întrezărit-o când a fost Alioşa. Sau Culi. Sau Veanu. 

http://agenda.liternet.ro/cronici/dragospaslaru.html

Bucurii în plină vară

Lunile lui Florar şi Cireşar au însemnat – până acum – un flirt cu TIFF 2013 (unde am văzut – în cele două zile petrecute la Cluj – documentarul Liv & Ingmar, un film croato-bosniac, Drumul Halimei, şi unul rusesc, În viaţă), o nouă sesiune de bacalaureat, un nou an şcolar terminat pentru Theodor şi începutul grădiniţei pentru Ioan, două praznice la Cebza (Rusaliile, Sfânta Treime), încă un praznic (Sfinţii Apostoli Petru & Pavel) petrecut tot la Cebza. A mai fost şi microrecitalul lui Theodor din 13 iunie, în cadrul Concertului organizat la clubul „Senator” de Mitropilia Banatului şi vernisajul expoziţiei lui Liviu, în ziua următoare. Şi, dincolo de toate, câteva mesaje primite (prin poşta electronică, SMS, prin fereastra de facebook), câteva întâlniri şi reîntâlniri, precum şi unele ... epifanii care mi-au amintit că:

1. totul are un sens şi o cauză, de aceea se cade a rosti, împreună cu Ioan Alexandru: „În toţi şi-n toate pace, slavă Ţie!”;
2. minunate sunt, într-adevăr, căile prin care lucrează Părintele Luminilor în vieţile celor care nu obosesc şi nu-şi pierd entuziasmul, dar nu îi uită nici pe ceilalţi (blazaţii, scepticii, revoltaţii), pe care îi aşteaptă să-şi vină în fire;
3. viaţa este frumoasă în ciuda momentelor de criză (sau tocmai datorită lor).

La vernisajul expoziţiei lui Liviu

Theodor cântă o sonată de Haydn 

Această suferinţă

Viaţa toată îmi pare o luptă continuă cu părțile feroce din mine, prin care n-a ajuns încă lumina binefăcătoare a zorilor. Ce alchimie de nepătruns are loc în sufletul cuprins de-o vulcanică învolburare, ce reacţii fizico-chimice se petrec atunci când vezi roşu în faţa ochilor şi-ţi ieşi din fire!... Da, ştiu de la Iacov Apostolul, că mare bucurie se cade a socoti căderea în „felurite ispite”, că „încercarea credinţei lucrează răbdarea” al cărei lucru trebuie să fie desăvârşit (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.2-4). Mai ştiu, de la acelaşi, că fericit e bărbatul care rabdă ispita, „căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.12). Că „fiecare este ispitit de pofta sa”, iar nu „de la Dumnezeu” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.13-14). Blaga ne spune şi el, în Laudă suferinţei, că suferinţa e prilej „ce înalţă mersul, cunoştinţa” şi „întăreşte fiinţa întru fiinţă”. Ştiu că lucrarea lui Sisif e impregnată în chiar CIP-ul consiţiei umane, că nu orice suferinţă, ci doar „această suferinţă” pe care o vor fi gustat „semenii noştri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiţi, de la-ncoronaţi la răstigniţi”, şi eu împreună cu ei, e singura legătură dintre om şi Tatăl „carele este şi va fi”. Ştiu că până şi în cădere trebuie să ne ţinem de Dumnezeu, cum ne spunea deunăzi un monah, că trebuie să luăm binele din rău, căci nu avem de unde-l lua din altă parte (e motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki). Şi totuşi, cred în continuare că împrăştierea gândurilor (împreună cu lenea, indiferenţa, iuţeala mâniei şi cele asemenea lor) e starea ce te mută-ntr-un alt film. Te scoate din fire. Te dezumanizează. Sigur, până la urmă spui, ca Stalker: „Toate au un sens şi o cauză” (Călăuza), se putea întâmpla mai rău etc., însă rămâi, pe undeva, cu „remuşcătura duhului lăuntric” (Joyce, Ulise), cu regretul de a nu fi avut prezenţă de spirit, de a nu fi fost îndeajuns de treaz la minte. Nu, soluţia (ieşirea din starea de insuportabilă durere despre care Stephen Daedalus spunea că e „un coşmar din care încerc să mă trezesc”) nu poate fi nici remuşcarea, nici „grin and bear it” („rânjeşte şi suportă”), ci metanoia, schimbarea (înnoirea) minţii. Domnul – vorba lui Teofan Grecul, din Andrei Rubliov – ne va ierta, însă noi, ca oameni împovăraţi de păcat, nu trebuie să uităm răul pe care l-am făcut. Viaţa e, astfel, o pendulare între iertarea lui Dumnezeu şi chinul conştiinţei noastre maculate. Savoarea ei e dată de felul în care gestionăm acest du-te vino între împăcare şi neconsolare.

Pentru că poezia nu e „un simplu gen literar” şi nu depinde nici de rimă sau ritm, nici de aspectul ei grafic, fiind o „stare a minţii, a complexului psiho-somatic, a dispoziţiei temperamentale”, „o stare harică”, un „mijloc de comunicare infinit mai rapid şi mai intim cu lumea” (Nicolae Steinhardt, Drumul spre isihie), poemul ca un graffiti, scris pe o fereastră de facebook de Eva Pirosca, este – pentru mine – scurtătura cea mai grăitoare către ceea ce simt cu acuitate la acest mijloc de Cireşar:

„părțile feroce din mine sunt oarbe ca noaptea și nimicitoare ca un vulcan.
eu nu sunt un om al smereniei.
nu se vede, pentru că știu să scriu cuvinte frumoase.

dar dacă tac, nu e din smerenie.
tac pentru că îmi înghit răutățile ca niște pumnale.

dacă zâmbesc, nu e din dragoste.
zâmbesc pentru că mi s-au dezumflat ochii de la ultimul plâns de rușine.

dacă mângâi un copil, nu e din blândețe.
mângâi, pentru că palma s-a relaxat din pumnul care mai devreme a lovit în perete.

pentru că eu sunt un urs în cușcă, nu un bun creștin.
eu lovesc, nu primesc.

și dacă mă duc în Biserică, nu e pentru că sunt virtuoasă.
mă duc, pentru că altfel nu pot să iert și să mă iert.”

Iertare - tablou de Dan Voinea

Wim Wenders on European cinema

“În Europa, cinematograful este parte intrinsecă din limbajul şi cultura noastră, asemenea picturii şi literaturii sau muzicii. Dacă acceptăm propunerea Americii de a folosi filmul ca produs industrial, întreaga noastră industrie de cinema va înceta să funcţioneze. În câţiva ani nu vor mai exista filme europene.” - Wim Wenders 

Der Himmel uber Berlin

Wim Wenders

Ileana Popovici - fata din RECONSTITUIREA, 100 LEI, FILIP CEL BUN

Mircea Diaconu & Ileana Popovici

Numărul din iunie 2013 al revistei Tango conţine şi un interviu cu Ileana Popovici – ilustrator muzical (a lucrat la Buftea şi în TVR), solistă vocală şi actriţă: o confesiune despre viaţă, carieră, oameni care i-au marcat destinul.   

Prima oară am descoperit-o pe marele ecran pe la mijlocul anilor 70, într-un film care mi-a vrăjit copilăria: Accident, de Sergiu Nicolaescu (regizor, coscenarist, actor), unde apare  alături de Vladimir Găitan şi George Mihăiţă. După 1990 aveam să-i revăd pe toţi trei într-un film-bornă al cinematografiei româneşti: Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Până atunci însă m-am mai întâlnit cu Ileana Popovici, pe marele sau micul ecran, în filme „de public” ca: Zile fierbinţi, Revanşa, Oaspeţi de seară, Pentru patrie, Mihail - câine de circ, Capcana mercenarilor. Mult mai târziu aveam să-i descopăr ipostazele de „calibru greu”, din sus-pomenita Reconstituire, din Filip cel bun (regia: Dan Piţa) şi mai ales din 100 lei – insolitul şi cvasi-ineditul film al lui Mircea Săucan. Dezinvoltura ei din aceste trei opusuri de referinţă, mult prea puţin cunoscute (Reconstituirea a fost interzis la două săptămâni de la premieră, 100 de lei a putut fi văzut în varianta integrală abia în 1990, iar Filip cel bun a fost difuzat cu parcimonie doar în versiune trunchiată şi ajustată pretenţiilor cenzurii), este fermecătoare şi fără pereche în filmul românesc ai acelor ani. Cu Richard Oschanitzky (unul din cei mai prolifici compozitori de muzică de fim, aranjor, jazz-man din România), solista vocală Ileana Popovici a înregistrat câteva bossa-nove evergreen: „Noaptea”, „Şi-am vrut să plec”, „Umbra”, „Suita Barlovento”, un "Madrigal" ş.a.. În 1978, era una din vocile din Septembrie (regia: Timotei Ursu), unde interpretează câteva melodii de Adrian Enescu pe versuri de Romulus Vulpescu. În fine, aranjamentele ei muzicale din Revanşa, Nea Mărin Miliardar sau Capcana mercenarilor, cu muzici (Adrian Enescu, Radu Goldiş, Richard Oschanitzky, Ennio Morricone, Jeff Wayne etc.) care m-au făcut să îndrăgesc mult aceste filme în anii copilăriei.

Reconstituirea - cu Vlaimir Găitan

100 lei - cu Dan Nuţu

100 lei  - cu Dan Nuţu

100 lei  - cu Dan Nuţu

Filip cel bun

Pentru patrie

Thank you for the music

Adrian Enescu, co-autor - prin Muzica sa - la mai multe filme româneşti de referinţă din anii 70, 80 (Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Pas în doi etc.), când muzica, alături de imagine, montaj, scenografie etc., era un personaj "cu drepturi egale" în construcţia filmului, este distins cu Premiul pentru întreaga carieră (65 de filme, conform imdb), la TIFF 2013. Creaţia sa numără o serie de proiecte discografice insolite: Basorelief-ul (poem pop simfonic) pe versurile lui Ioan Alexandru, LP-uri synth-pop-dance cu un sound distinct şi ... occidental, două LP-uri cu muzică electronică (Funky Synthesizer). La acestea se adaugă muzică de teatru, balet şi TV, jazz, muzică ambientală şi muzică simfonică de concert încă inedită (needitată), orchestraţii pentru artişti renumiţi din ţară şi străinătate ş.a.
Pentru mine, muzica lui Adrian Enescu - mai ales cea pe care am descoperit-o cu uimire şi bucurie în adolescenţă - rămâne o călăuză spre "marea nuntă din vechime". Aşa cum spun şi versurile lui Ioan Alexandru din LP-ul său de debut (1977): "îl văd pe cântăreţ în zori de zi / cum îşi aprinde lampa de la stele / într-un potir de argint sufletul său / e dus în slăvi şi ţine loc de ele..."

Adrian Enescu - 1970s

http://agenda.liternet.ro/cronici/adrianenescu.html