Domnul – ni se
spune de două mii de ani, de la Cincizecime – e Duh, e Lumină, e Învăţător. Prin
urmare, orice om însemnat cu pecetea întreită a « naşterii din nou » este
chemat să-L caute, să-L cunoască, să-L „mănânce”. Este foarte comică, uneori, foamea
omului de cele sfinte. În îndepărtatul ev medieval se spune că nu puţine au
fost cazurile când oamenii (o parte din ei, în orice caz) au dorit ca potirul euharistic
să conţină şi puţină vopsea răzuită de pe icoane, ca şi cum doar aşa Taina ar
fi întreagă. (De aici până la cumplitele vremuri iconoclaste n-a mai fost decât
un pas.) Alţii, mai sceptici (asemenea Scriitorului din Călăuza) îşi refuză intrarea în „camera dorinţelor” tocmai pentru
că sunt puşi în temă, iar pilda Mistreţului din acelaşi apolog tarkovskian este
cât se poate de edificatoare (şi de evergreen):
cu buzele s-a rugat pentru sănătatea fratelui său (aproapelui, largo sensu), dar în sinea lui, lucrul
pe care şi-l dorea cu adevărat (în acel loc de taină unde se împlineşte tot ce
vrea omul, dar ceea ce vrea cu toată fiinţa lui, nu ceea ce spune că i-ar
plăcea să aibe) era un sac cu bani. Şi primeşte nu ceea ce a cerut, ci – pentru
că în această împrejurare nu te mai joci de-a uite popa, nu e popa – sacul cu
bani după care, cu faţa nevăzută a inimii sale, râvnea. Iar apoi, ca Iuda, s-a
spânzurat.
***
Cu câţiva ani în
urmă am participat la o conferinţă susţinută de un intelectual român renumit în
Aula Magna a UVT. La sfârşit, unul dintre cei prezenţi s-a găsit să-l certe pe vorbitor
şi să-l acuze că – în scrierile sale, în conferinţele sale, în activitatea sa –
nu s-a „impus” ca alţi intelectuali şi nu a reuşit să fie un „formator de
opinie”, o „călăuză” de nădejde, un „mentor” pentru cei tineri. Cel învinuit a
spus că nici nu şi-a propus aşa ceva şi i-a dat de înţeles revoltatului
ascultător că de fapt el are nevoie de un „învăţător” care să-l ţină de mână
mereu, ori de un fel de „magician” cu carismă, gata să scoată din tolba cu
poveşti „soluţia” salvatoare. Dar suntem oare altfel, fiecare din noi, atunci
când refuzăm Învăţătura (care nu e altceva decât conştientizare, oglindire,
devenire întru fiinţă) din dorinţa de a găsi un „învăţător” aspru şi
neîndurător, care să ne îndrepte, să ne trezească, să ne cuminţească? Şi asta
fiindcă doar Frumuseţea liturgică a Învăţăturii nu ne e de ajuns. Ne trebuie o
„mână de fier” ca să ne scoată din impas, deşi nu cuvintele altuia, ci slovele tipărite – în chip tainic – în inima noastră ne aduc
izbăvirea. Dar nu-i rău nici aşa. Măcar de ne-am folosi – de duhul blândeţii
sau de-o voce fermă – pentru ca, doar-doar, să ne dezmeticim – ruşinându-ne – din
înşelare şi să ajungem de la moarte (indiferenţă, plictiseală, rătăcire) la
viaţă.
