Pr. John A. McGuckin
SEMNELE ÎMPĂRĂŢIEI
Vol.1
Antologie de studii biblice şi
patristice
Coperta: Dan Voinea
Coperta colecţiei: Ioan Andoni
Cuvânt înainte: Pr. Prof. Dr. V. Muntean
Ediţie îngrijită de Constantin Jinga
Traducere: Marian Rădulescu
Editura Marineasa, Timişoara
2003
Cuprins
Cuvânt înainte
Prefaţa autorului
Partea I: Studii biblice
Semnele Împărăţiei – un studio asupra inspiraţiei
divine
Apocalipsa şi eschatologia ortodoxă
Partea a II-a: Studii bizantine
Conceptul de ortodoxie în creştinismul străvechi
Moştenirea celui de-al treisprezecelea apostol
Teologia icoanei şi legitimitatea puterii în
Bizanţul secolului al VIII-lea
Paradoxul Fecioarei-Theotokos
Eschaton şi Kerygma
Partea a III-a: Studii ascetice
Monahismul în experienţa latină şi în cea bizantină
Ascetismul creştin şi şcoala din Alexandria
Străini şi cetăţeni de aiurea
Rugăciunea inimii în tradiţia patristică şi
bizantină timpurie
Prefaţa autorului
Este o mare bucurie să asist la
apariţia acestei ediţii de studii istorice şi teologice, scrise pe parcursul a
mai mai mulţi ani şi adunate acum în două volume la Editura Marineasa. Privind
acum la toate articolele reunite, ele îmi apar ca o reuniune de familie, în
care ai în faţa ochilor acele feţe mici aşezate de-a lungul unei mese lungi,
ştiindu-te responsabil întrucâtva pentru ele. Unele îmi sunt încă „dragi
copii”, intelectual vorbind, în vreme ce altele s-au îndepărtat poate, devenind
„problematice”, asemenea adolescenţilor rebeli. Fiecare se schimbă şi
maturizează, atât ca gândire, cât şi ca om, nu întotdeauna în ordinea cuvenită,
ci potrivit capacităţii sale de discernământ. Sper ca cititorul să primească
aceste studii variate ca pe nişte încercări sincere de a interpreta câteva din
fazele importante ale vieţii Bisericii noastre.
Eseurile de faţă nu şi-au
propus nicidecum să fie nişte răspunsuri definitive; le-am scris în şi cu
bucuria de a încerca să desluşesc taina iubirii şi prezenţei lui Dumnezeu
pentru lume, prin convulsiile istoriei şi meandrele – adesea mai întortocheate
– conştiinţei omeneşti. Bucuria acestei apariţii este sporită de faptul că
prima ediţie a colecţiei mele de eseuri este în limba română, fiind parte
dintr-un demers dinamic, cu sediul în România, de a reînnoi activitatea
culturală şi religioasă, atât de crunt oprimată în ultimele decenii, dar care a
marcat Ortodoxia românească în toată istoria ei. Bucuria mea de a fi astfel
prezentat, fără nici un merit lingvistic personal (mulţumiri sincere
traducătorului şi editorului), drept autor „român” este profundă şi o trăiesc,
mărturisesc, cu un cert sentiment de nevrednicie. Am primit atât de mult de la
oamenii din România, de la Biserica românească, încât acest dar pe care îl ofer
este mult prea neînsemnat.
Drumul meu spre Ortodoxie avea
să se schimbe radical când am vizitat pentru prima dată ţara, în 1996, cu
ocazia unui program universitar. În timpul acelei colaborări cu prieteni dragi
din clerul român aveam să devin diacon, în cadrul unei slujbe de neuitat,
ţinute de Episcopul Iustinian Chira într-un sat transilvănean. Şederea mea
ulterioară la Rohia (acel mic Athos de lângă Satu Mare), printre oameni simpli
şi joviali, mi-a oferit noi perspective asupra realităţii trăite a Ortodoxiei,
care continuă şi azi să rămână importante pentru mine. Călătoriile ulterioare
prin ţară, vizitarea câtorva facultăţi de teologie şi mănăstiri mi-au arătat
cât este de dinamică, de plină de credinţă şi ce potenţial uriaş se asunde în
Biserica românească. După o întâlnire cu Preafericitul Patriarh Teoctist şi
Arhiepiscopul Serafim la Bucureşti, care mi-au dat binecuvântarea lor, aveam să
fiu hirotonit preot, un an mai târziu, în cadrul Arhidiocezei de apus a
Bisericii Ortodoxe Române în Europa. Să fiu preot este o mare onoare pentru
mine, în special preot al Patriarhiei Române, deşi, ca anglo-irlandez trăiesc
şi slujesc în America. În aceste timpuri de profunde schimbări şi încercări
pentru atâtea şi atâtea popoare, când Biserica cunoaşte şi ea una din cele mai
grave crize din lunga sa istorie, se impune, mai mult decât oricând să avem un
spirit de zel misionar, îmbinat cu ascuţime intelectuală, viziune culturală şi
un înalt simţ al integrităţii, pe care le regăsim în opera şi vieţile
Părinţilor Bisericii. Cufundaţi în studiul Bibliei şi al scrierilor
gânditorilor contemporani, ei au reuşit să facă apologia creştinismului sub
forma unei cântări ale cărei forţă şi farmec încă inspiră şi susţine Biserica
până în ziua de azi. Dar simpla repetare a formulelor patristice nu e de ajuns,
aşa cum Pr. Georges Florovski a arătat deja cât se poate de elocvent. Ceea ce
se cere este o asimilare totală a Telos-ului patristic, acel ţel prin
care Lumea este pusă în slujba lui Hristos, nu în ultimul rând prin cele mai
înalte niveluri de comunicare intelectuală. Astfel, locul dezbaterilor noastre
vor fi atât Universităţile, cât şi mass media literară şi vizuală: un nou
Areopagus pentru o lume nouă.
Sper ca prezentele eseuri vor
fi înţelese în acest spirit, ca o pietricică pe un munte de pietre pe care
părinţii noştri le-au clădit, mărturisind Evangheliile de-a lungul
veacurilor. Am dorit ca ele să fie un semn de viaţă, un semn al prezenţei şi,
nu în ultimul rând, un semn de recunoştinţă faţă de dragul pământ al României.
Partea a II-a: Studii bizantine
Eschaton şi Kerygma
Partea a II-a
Ideea de Tradiţie Vie în gândirea ortodoxă modernă
Tradiţia – în sensul ortodox cel mai larg
– apare ca un sinonim pentru ceea ce mulţi teologi occidentali ar numi revelaţie.
Clarificarea, de către noi, a acestei sinonimii, i-ar ajuta să înţeleagă ce
vrem să spunem noi prin această noţiune şi totodată motivul pentru care ortodocşii
atribuie caracterului sacru al Tradiţiei o importanţă atât de covărşitoare.
Lazarus Moore se numără printre comentatorii ortodocşi moderni ai Tradiţiei
care accentuează trăsătura ei lăuntrică a sfinţeniei, vorbind îndreptăţit
despre „dinamica mântuirii” pe care Tradiţia o implică, slujindu-se de vocabularul
animat al lui Irineu: „Prin Sfânta Tradiţie, Biserica Ortodoxă
înţelege revelaţia divină dăruită de Dumnezeu poporului său, prin cuvintele
sfinţilor profeţi şi apostoli. Această revelaţie divină este trupul adevărului
pe care Dumnezeu Însuşi l-a revelat oamenilor, astfel ca ei să poată crede în
El, să I se poată închina cu dreptate, să-L poată iubi şi slăvi şi să-I poată
îndeplini vrerea cea sfântă”[1].
John Meyendorff, cu obişnuita sa
claritate, aduce în discuţie distincţia între tradiţii şi Tradiţia care exprimă
principiul lăuntric a vieţii trăite pentru mântuire. Meyendorff merge chiar mai
departe decât Moore în încercarea lui de a pune în legătură într-un mod
explicit Tradiţia cu principiul hristologic al mântuirii făpturilor (Biserica
înţeleasă ca Trup al lui Hristos, manifestarea principiului euharistic al
mântuirii Lumii). În legătură cu formele istorice pe care politica ecleziastă
bizantină şi le asuma, el scrie: „Realizările lor erau împliniri istorice
omeneşti, acceptate şi „primite” de Biserică drept manifestări ale Fiinţei Sale
eterne divino-umane, dar această Fiinţă era prezentă numai realitatea
escatologică a Împărtăşaniei, regăsită în experienţa sfinţilor”[2].
Mitropolitul Filaret al
Moscovei făcea aceeaşi distincţie când deosebea formele vizibile ale
tradiţiilor de principiul lăuntric al sfinţeniei aflat la temelia Sfintei
Tradiţii, care: „... nu constă numai în transmiterea vizibilă
şi verbală a învăţăturilor, normelor, instituţiilor şi a ritualurilor; este în
acelaşi timp o comunicare invizibilă şi autentică a harului şi a sfinţeniei”[3].
Florovsky, care a fost influenţat de
Filaret în această privinţă, vede în Tradiţie procesul devenirii Bisericii
întru Viaţa lui Hristos. Pentru el, prezenţa Înviată a lui Hristos ca Domn al
Bisericii stă la temelia a tot ce este important în ceea ce priveşte Sfânta
Tradiţie, luminând tot ce este viu şi mântuitor din tradiţiile bisericeşti: „Doar credinţa face ca formulele să fie convingătoare; doar credinţa face ca
formulele să fie vii. Pare paradoxal, şi totuşi aceasta este mărturia celor
înduhovniciţi: nimeni nu se foloseşte de Evanghelii dacă nu este mai întâi
îndrăgostit de Hristos. Căci Hristos nu este un text, ci o Persoană Vie şi El
trăieşte în Trupul Său, Biserica”[4].
Episcopul Papadopoulos se referă la
acelaşi lucru când consideră Tradiţia drept acea taină dinamică şi mântuitoare
a divinei „sălăşluiri” în Hristos. Aceasta este, pentru el, motivul de bază
pentru care prezenţa Duhului Sfânt este însuşi semnul prezenţei Duhului Sfânt
şi inima vieţii Bisericii, „fundamentul”[5]
însuşi al Tradiţiei: „Numai în conştiinţa generală a Bisericii
se poate reinterpreta dinamic esenţa credinţei, potrivit situaţiei în care ne
este dat să ne aflăm. Aceasta este adevărata viaţă a Bisericii, viaţa noastră
în Duhul Sfânt. În acest fel ne afirmăm credinţa tradiţională potrivit căreia,
Biserica lui Hristos, în totalitatea membrilor Săi, reflectă viaţa sfântă a
Dumnezeului Trinitar, ce caută să transfigureze, în Hristos, întreaga ordine
creată. Credinţa mărturisită prin crezul nostru...vede în mărturia Duhului
însăşi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru ce constituie, singură,
adevărata Tradiţie. Sfânta Tradiţie este un proces divin, nu este al nostru ci
al lui Dumnezeu, pornind de la soma până la deplinătatea lui pleroma.
Sfânta Tradiţie nu este ceva static, păstrat în formule dogmatice, ci mişcarea
dinamică a lui Dumnezeu în istorie la care omul participă ca parte a umanităţii
depline a lui Hristos”[6].
Lossky numeşte această revrsare de har
(sau de energie) divină lăuntrică taina comuniunii absolute, acea sobornicie
duhovnicească resimţită în cadrul vieţii Bisericii care eliberează adevărata
Tradiţie de toate arhaismele formale, redând-o în toată dinamica ei mântuitoare
drept un consecvent şi cert „sensus fidelium”: „Găsim
de fapt în lucrările unor teologi din perioada romantică[7]
pagini minunate de descriere a tradiţiei ca o plenitudine universală şi unde
tradiţia nu poate fi deosebită de unitate, de universalitate... de caracterul
apostolic sau de conştiinţa Bisericii care deţine certitudinea imediată a
adevărului revelat”[8]. Tot el vorbeşte de această dinamică vie ca
despre o realitate divină ce presupune iniţierea mistică a credinciosului ca într-o
conştiinţă sacramentală: „De fapt, adevărul revelat nu este o
literă moartă, ci un cuvânt viu: el poate fi dobândit numai în Biserică, prin
iniţiere sacramentală în „taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum
descoperită sfinţilor Săi” (Col. 1.26)”[9].
Procesul tainic al
sacramentelor vieţii duhovniceşti din Biserică este o analogie a acestei
noţiuni extinse şi profunde a Tradiţiei înţeleasă ca un cifru, ca un sacrament
al prezenţei a Duhului însuşi. Pentru Lossky, pătrunderea credinciosului în
această iniţiere sacramentală (şi aici Lossky interpretează cât se poate de
nuanţat sensul iniţial al Sf. Vasile) se compară cu înţelegerea adevăratei
ştiinţe (gnosis), revelând creştinului Iuminat prezenţa fundamentală a
Duhului Sfânt în chiar inima procesului Tradiţiei mântuitoare. Tradiţia este „methexis”-ul
sau participarea Bisericii la viaţa Duhului lui Dumnezeu: Tradiţiile
nescrise sau tainele bisericii amintite de Sf. Vasile formează, aşadar, hotarul
cu Tradiţia şi ele îi evidenţiază unele trăsături. De fapt este vorba de
participare la taina revelată printr-o iniţiere sacramentală. Este o cunoaştere
nouă, o „cunoaştere a lui Dumnezeu” pe care omul o primeşte ca har; acest har
este primit într-o “tradiţie” care, pentru Sf. Vasile, este mărturisirea
Treimii la botez: o formulă sacră ce ne duce spre lumină[10].
Aici linia orizontală a „tradiţiilor” primite verbal de la Domnul şi transmise
de apostoli şi urmaşii lor se intersectează cu Tradiţia verticală – comuniunea
Duhului Sfânt – care deschide membrilor Bisericii o perspectivă infinită de
taină în fiecare cuvânt al adevărului revelat. Astfel, pornind de la tradiţii
ca cele prezentate de Sf. Vasile, vom merge mai departe până la a recunoaşte
Tradiţia, care se deosebeşte de ele[11].
O idee asemănătoare se află în centrul
doctinei lui Florovsky despre Tradiţia fundamentală. Florovsky începe prin a
atrage atenţia asupra trăsăturilor esenţiale ale adevăratei tradiţii ce
participă în natura dinamică şi vitală a lui Dumnezeu. Mărturia Duhului,
continua Sa progresie în dinamica Mântuirii, vocea şi prezenţa Sa în lume şi în
special în Biserica lui Hristos, este semnul Tradiţiei: “Tradiţia
nu se limitează la arheologia Bisericii. Tradiţia nu este o mărturie exterioară
ce poate fi acceptată de un privitor din afara ei. Biserica, şi numai ea, este
mărturia vie a tradiţiei; Tradiţia se poate simţi şi accepta cu credinţă numai
din interior, din Biserică. Tradiţia este mărturia Duhului, neîntrerupta Sa
revelaţie şi propovăduire a veştilor bune. Pentru membrii vii ai Bisericii nu
există o altă autoritate istorică exterioară, ci doar vocea eternă, neîncetată
a lui Dumnezeu – nu numai vocea trecutului, ci vocea eternităţii. Credinţa îşi
caută temeliile nu doar în exemplul şi în moştenirea trecutului, ci în harul
Duhului Sfânt, mărturisind de-a pururi, acum şi întotdeauna, în vecii vecilor.
Aşa cum s-a exprimat admirabil Komiakov[12],
“Nici oamenii şi nici o grupare de oameni din Biserică nu păstrează tradiţia
sau scrierile Scripturilor, ci numai Duhul lui Dumnezeu care trăieşte în
întreg corpul Bisericii.”[13]
Identificarea tainei
funamentale a Tradiţiei cu prezenţa Duhului mântuitor nu contrazice, de bună
seamă, principiul hristologic mărturisit în cele de mai sus, căci El este
Însuşi Duhul Hristosului Înviat care luminează dinamica interioară şi
vitalitatea Bisericii Sale. Astfel că Florovsky poate exprima acelaşi sentiment
sub formă hristologică: „Pentru a accepta şi înţelege tradiţia
trebuie să trăim în cadrul Bisericii, să fim conştienţi de prezenţa dătătoare
de har a Domnului din Biserică; trebuie să simţim suflarea Duhului Sfânt din
ea. Putem spune pe bună dreptate că atunci când acceptăm Tradiţia prin
credinţă, Îl acceptăm nemijlocit pe Domnul nostru, Care sălăşluieşte în
mijlocul credincioşilor; Biserica este Trupul Său care nu poate fi separată de
El”[14].
Punctul de legătură dintre creştinii
credincioşi - atât individual, cât şi colectiv - precum şi prezenţa divină ce
sălăşluieşte în mijlocul lor (ceea ce evoca Lossky printr-o imagine a punctelor
de intersecţie verticală şi orizontală) sunt numite de majoritatea acestor
gânditori drept o „comuniune spirituală” ce caracterizează viaţa tainică a
Sfântei Tradiţii. Este un concept pe care l-a dezvoltat Mitropolitul John
Zizioulas în recentul şi influentul său studiu dedicat Bisericii[15].
Înaintea lui, Zernov scrisese şi el elocvent că Tradiţia este devenirea întru
viaţă în cadrul acelei comuniuni: „Sfânta Tradiţie este identică cu
acea cunoaştere a adevărului dată celor mântuiţi. Domnul Întrupat a transformat
şi purificat neamul omenesc. Creştinii au mintea lui Hristos. Tradiţia este
conştiinţa legăturii neîntrerupte de credinţă şi dragoste de care se bucură cei
ce participă deplin la viaţa Bisericii care este Una, Sobornicească şi Apostolească”[16].
El s-a referit la principiul
esenţial din cadrul acestui model oferit de tradiţia vie a sfinţeniei pe care
Duhul o inspiră în Biserică, făcându-ne co-moştenitori, cu o neschimbată
identitate în Hristos, de-a lungul istoriei sale îndelungi şi atât de diverse:
„Sfântul Duh continuă să vegheze şi să reveleze acelaşi
adevăr în fiecare epocă şi fiecărei naţii. Nu există deci o garanţie mai bună
pentru creştini că se află pe drumul cel bun, decât păstrarea comuniunii cu
sfinţii, cu credincioşii şi credincioasele generaţiilor trecute care au trăit
în comuniune cu Duhul Sfânt”[17].
El a fost influenţat aici de
un maestru al teologiei discernământului Duhului, Bulgakov, care se exprimase
astfel: “Tradiţia nu este nici un fel de arheologie care,
prin umbrele sale, uneşte prezentul de trecut, nici o lege – este faptul că
viaţa Bisericii rămâne întotdeauna identică cu sine. Tradiţia capătă o valoare
“normativă” tocmai datorită acestei identităţi. Şi pentru că acelaşi duh
sălăşluieşte în fiecare om care participă la viaţa Bisericii, el nu se rezumă
la a atinge tradiţia numai la suprafaţă, ci, în măsura în care acel om inspiră
duhul Bisericii, el se este modelat de acel duh. Măsura acelui duh este măsura
sfinţeniei sale. De aceea sfinţenia ca normă interioară obişnuia să determine
ce anume constituia tradiţia Bisericii.
Lumina sfinţeniei luminează astfel tradiţia”[18].
Eseul Pr. Lazarus Moore evidenţiază în
aproape fiecare paragraf această sinonimie a Tradiţiei cu viaţa lăuntrică a
sfinţeniei în cadrul Bisericii (sfinţenia membrilor ei pe măsură ce vin în
contact cu taina sfinţeniei Dumnezeului ei). Pentru el, tradiţia sfinţeniei şi
a ascezei pe care o presupune în mod constant pentru membrii Bisericii de pe
pământ, este motorul dinamic al adevăratei Tradiţii, ce nu are nimic de a face
cu inerţia şi îngustimea conservatoare: „A trăi în fluxul sfintei tradiţii
în Împărăţia Domnului presupune căinţă, regenerare şi reînnoire veşnice de
către Duhul Sfânt. Adevăratul tradiţionalist nu trăieşte în trecut, ci este
deschis şi receptiv la vocea şi lucrarea Duhului de azi. Trăind în Duh el este
la curent cu ceea ce Dumnezeu săvârşeşte acum”[19]. Şi iar: „(Tradiţia)
nu este suma experienţei trecute, ci o experienţă vie a lucrării lui Dumnezeu
din ziua de azi. Nu este dependenţă sterilă de trecut, ci dependenţă vie şi
totală faţă de Duhul Sfânt”[20].
Şi Lossky scrie despre cum relaţia cu
Duhul Sfânt presupune asceză şi o dinamică neobosită, progresivă, cerând
adevăratului credincios asumarea stării de criză (Krisis) precum şi
angajarea în ceea ce priveşte Împărăţia lui Dumnezeu, ce decurge din această
judecată. El tratează chestiunea originii prin raportare la lecţiile istorice
învăţate în procesul dezvoltării principiului “canonic”: “Formarea
relativ târzie, după câteva ezitări, a canonului scrierilor Noului Testament
ne arată că Tradiţia nu este nicidecum un proces mecanic. Canonul este o
mărturie a conştiinţei infailibile a Bisericii, nu un mecanism care, într-un
mod infailibil, va face cunoscut Adevărul în afara şi deasupra conştiinţei
individuale, în afara oricărei deliberări şi judecăţi. De fapt, dacă Tradiţia
este o facultate de judecare în Lumina Duhului Sfânt, îi obligă pe toţi cei
care doresc să cunoască Adevărul în cadrul Tradiţiei să facă eforturi
neîncetate: nu se poate rămâne în Tradiţie dintr-o inerţie istorică, păstrând
ca pe o “tradiţie primită de la părinţi” tot ceea ce, prin forţa obişnuinţei,
este pe placul unei anumite sensibilităţi evlavioase. Dimpotrivă, tocmai prin
înlocuirea acestui fel de „tradiţii” cu Tradiţia Duhului Sfânt din Biserică ne
putem feri de riscul de a ne situal, în cele din urmă, în afara Trupului lui
Hristos. Să nu credem, aşadar, că doar cea mai conservatoare atitudine este
benefică şi nici că ereticii sunt întotdeauna „inovatori”.”[21]
Adevărata Tradiţie, fiind
astfel aproape de prezenţa Domnului ei dumnezeiesc şi dătător de viaţă, este
întotdeauna marcată de o energie vie şi vitalizantă. Aceasta face ca, într-un
sens real, prezenta eră a Bisericii să nu fie nicidecum inferioară epocilor
anterioare, nici măcar perioadei apostolice sau patristice. Nici nu se poate
altfel, dacă Biserica este pe deplin egală cu sine în fiecare epocă şi este, în
mod esenţial, semnul escatologic al mântuirii şi nu doar o instituţie istorică.
Florovsky dezvoltă ideea că Tradiţia cere
trecutului şi prezentului Bisericii să fie „Homotimos”, egale în
statură, în timp ce Biserica vremurilor mai târzii este preocupată să păstreze
autoritatea învăţăturilor apostolice: „Nu tot ce aflăm în Biserică
datează din vremurile apostolice. Aceasta nu înseamnă că ar exista ceva revelat
ce nu a fost „cunoscut” de către Apostoli; şi nici nu înseamnă că ceea ce este
de dată recentă este mai puţin important sau convingător. Totul a fost dat şi
revelat pe deplin încă de la început. La Cincizecime Revelaţia a fost
desăvârşită şi nu admite alte completări până în Ziua Judecăţii şi a împlinirii
ei definitive. Revelaţia nu a fost lărgită şi nici chiar cunoaşterea nu s-a
înmulţit. Biserica nu Îl cunoaşte acum pe Hristos mai mult decât L-a cunoscut
pe timpul Apostolilor. Mărturiseşte însă lucruri mai măreţe. Prin
definiţiile sale descrie invariabil acelaşi lucru, dar în imaginea
neschimbătoare mereu alte aspecte devin vizibile. Ea însă cunoaşte adevărul în
aceeaşi măsură, în acelaşi fel ca în vechime. Identitatea experienţei este o
formă de loialitate faţă de tradiţie. Loialitatea faţă de tradiţie nu i-a împiedicat
pe Părinţii Bisericii să „creeze noi noţiuni” (aşa cum scrie Sf. Grigoire
Nazianz) atunci când era trebuia apărată credinţa neschimbătoare”[22].
Vitalitatea, aşa cum este trăită în
Biserică, nu trebuie raportată doar la sfinţenia membrilor ei, ci şi la
necesara mărturisire a acelei sfinţenii (aşa cum sfinţenia lui Dumnezeu Se
mărturiseşte spre mântuirea lumii în revelaţia Trinitară). Altfel spus,
vitalitatea bogată în Duh a acestei Tradiţii se regăseşte cel mai pregnant în
felul în care Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa kerygmatică. Lazarus
Moore se exprimă succinct astfel: „Tradiţia este autoritatea de a
învăţa şi de a forma discipoli, de a mântui şi de a sfinţi, de a mărturisi Adevărul.
Biserica mărturisşte Adevărul nu privind nostalgic spre trecut, ci împărtăşind
roadele experienţei ei”[23].
Aceeaşi idee este subliniată
şi de Bulgakov care, cu o tărie de neclintit, refuză să subordoneze misiunea
Bisericii contemporane oricărei generaţii anterioare. Deplina încredinţare cu
care Biserica rosteşte cuvinte salvatoare din profunda ei experienţă a lui
Dumnezeu este pentru el un semn al naturii dinamice şi vitale a Tradiţiei
trăite. Bulgakov scrie despre toate acestea referindu-se la felul în care
teologii de azi trebuie să-şi conceapă misiunea prin raportare la tradiţia
bisericească: O conştiinţă religioasă personală, o gândire
teologică personală caută să adâncească, să lărgească, să afirme, să-şi
justifice credinţa şi s-o identifice cu percepţia supra-individuală a
Bisericii. Această credinţă tinde să fie unită cu sursa ei primară, experienţa
integrală a Bisericii, atestată de tradiţia bisericească. De aceea gândirea
teologică, deşi individuală prin munca ei creativă şi perceperea ei în Biserică,
nu poate şi nu trebuie să rămână individuală într-un mod egoist (căci aceasta
este cauza ereziei, a dezbinării), ci ar trebui să tindă să devină o teologie a
Tradiţiei şi să-şi găsească în ea justificarea. Teologia nu trebuie deci să
repete cu alte cuvinte ceea ce există deja în tradiţie, aşa cum li se pare
minţilor opace şi înguste, „scribii şi fariseii” din vremea noastră, ci
dimpotrivă, gândirea teologică ar trebui să fie mereu nouă, vie şi creativă,
căci viaţa Bisericii nu încetează niciodată, iar Tradiţia nu este literă
moartă, ci duh dătător de viaţă. Tradiţia este vie şi creativă: este noul în
vechi şi vechiul în nou”[24].
Şi Florovsky atrage atenţia asupra acestui
semn primar al vitalităţii mărturiei kerygmatice a Bisericii – reflex al
prezenţei Duhului, Astfel stând lucrurile, în profida modalităţilor diferite în
care este revelată, prezenta Kerygmă nu trebuie în nici un caz să se
subordoneze Kerygmei trecutului, deşi este una cu aceea: „De aceea loialitatea faţă de tradiţie nu înseamnă doar împăcare cu
trecutul, ci, într-un anumit sens, eliberare faţă de trecut, înţeles ca un
criteriu formal exterior. Tradiţia nu este numai un principiu ocrotitor,
conservativ. Este, întâi de toate, principiul creşterii şi regenerării. Nu este
nici un principiu care caută restaurarea trecutului, folosind trecutul drept
criteriu pentru prezent. O astfel de concepţie asupra tradiţiei este respinsă
de istoria însăşi şi de conştiinţa Bisericii. Tradiţia este autoritatea de a
învăţa, potestas magisterii, autoritatea de a mărturisi adevărul. Biserica
mărturiseşte adevărul nu din amintire sau prin cuvintele altora, ci prin
propria ei existenţă, prin experienţa ei neîntreruptă, prin deplinătatea ei
universală”[25].
Mărturia contemporană a Bisericii este o
mărturie a Vieţii Duhului Hristosului Înviat pe care Îl trăieşte. Kerygma
mântuitoare nu poate fi deci localizată într-o anume epocă şi nici nu putem să
îi acordăm prioritate doar la timpul trecut, fiind o taină escatologicală „re-trăită”
de-a pururi în actualul Kairos al harului divin. Florovsky o spune
astfel: „Scripturile au
nevoie de interpretare. Nu frazarea, ci mesajul este esenţa lor. Iar Biserica
este martorul veşnic, de Dumnezeu numit, al adevărului însuşi şi sensul deplin
al acestui adevăr, pur şi simplu pentru că Biserica aparţine revelaţiei, ca
Trup al Domnului Întrupat .... Acest martor însă nu este doar o ilustrare a
trecutului, o amintire, ci mai curând o redescoperire continuă a mesajului
adresat cândva sfinţilor şi păstrat prin credinţă de atunci şi până în zilele
noastre. Mai mult chiar, acest mesaj este de-a pururi retrăit în viaţa
Bisericii.... Mântuirea nu este numai anunţată sau proclamată în Biserică, ci
mai cu seamă trăită. Istoria sacră continuă încă.... Finalitatea revelaţiei, telos-ul
ei, nu s-a arătat încă”[26].
Tot el continuă apoi pe un
ton profetic: „Istoria sacră a mântuirii este în plină
desfăşurare. Este istoria Bisericii ca trup al lui Hristos. Duhul-Mângâietor
sălăşluieşte deja în Biserică. Nici un sistem complet al credinţei creştine nu
este încă posibil, misiunea Bisericii fiind departe de a se încheia. Iar Biblia
este păstrată de Biserică drept o carte de istorie care să amintească
credincioşilor de natura dinamică a revelaţiei divine, „la vremuri diferite, în
feluri diferite”.”[27]
În mod esenţial, tocmai acest
Sobornost duhovnicesc al întâlnirii credincioşilor cu Duhul Sfânt în
cadrul istoriei ecleziastice, mărturisit de Kerygma sa activă în fiecare
generaţie, este garanţia universalităţii Bisericii. Datorită comuniunii sale în
Domnul, ea se află în comuniune şi cu sine de-a lungul vremii, prin formele
diferite ale existenţei sale istorice. Florovsky îşi elaborează teoria din
perspectiva teologiei îndumnezeirii (theosis) hristice: „Biserica este însăşi deplinătatea, continuarea unirii divino-umane
(teantropice). Biserica este omenirea transfigurată şi regenerată. Sensul
acestei regenerări şi transfigurări este că în Biserică omenirea devine una „într-un
trup.” (Efeseni 2.16)”[28].
Ceva mai încolo enunţă o idee
similară celei enunţate de Bulgakov, scriind despre universalitate din
perspectiva teologului sau creştinului chemat să împlinească porunca apostolică
şi să-şi “unească gândul cu Hristos”[29].
În cele din urmă, îndumnezeirea ce se desăvârşeşte prin viaţa sfântului hrănit
de Duhul Sfinţeniei, este sinonimă cu Adevărata Tradiţie: „Universalitatea nu presupune nicidecum negarea personalităţii, iar
conştiinţa universală nu este nici generică şi nici rasială... universalitatea
este o unitate concretă de gândire şi simţire. Universalitatea este stilul sau
rânduiala sau situarea sau conştiinţa personală care se ridică la “nivelul
universalităţii” .... Nu trebuie să spunem: „Fiecare în Biserică atinge nivelul
universalităţii”, ci „Fiecare poate şi trebuie şi este chemat să şl atingă.” Nu
este atins de fiecare şi nu de fiecare dată. În Biserică îl numim Doctori şi
Părinţi pe cei care l-au atins pentru că de la ei aflăm nu doar slujirea lor
personală, ci şi mărturia Bisericii; ei ne vorbesc din deplinătatea ei
universală, din deplinătatea unei vieţi pline de har”[30].
Acea comuniune considerată sufletul
Tradiţiei este astfel spaţiul duhovnicesc din taina lui Dumnezeu. Acest Sobornost
– taina mântuitoare a Îndumnezeirii, după cum spuneau părinţii bizantini –
constituie atât capacitatea bisericii de a-şi recunoaşte identitatea de la o
generaţie la alta, cât şi aceea de a continua să-şi ofere Kerygma
apostolească şi mântuitoare, ca dintr-un izvor tainic de apă vie, nu preluând
cuvinte dintr-un depozitar prăfuit. În cele din urmă vedem cum acest aspect
dual pe care îl îmbracă noţiunea de Tradiţie – de chestiune concret-canonică şi
de taină fundamentală a mântuirii [tainele şi formele kerygmatice
binecuvântate de Dumnezeu, ca şi Dumnezeul Cel Viu present în acele taine, în
cele din urmă chiar taina Bisericii Lui] - cunoaşte împăcare şi armonie. Lossky
o numeşte „dinamică a interdependenţei”. ‚Tradiţia’ (prezenţa Duhului dătător
de viaţă al lui Hristos în Biserica Sa – factor motor care o alimentează cu
energie şi viaţă generaţie după generaţie modelând umanitatea după mintea şi
viaţa lui Hristos) şi „tradiţiile” bisericeşti au o legătură internă şi o
dinamică flexibilă ce constituie o constantă provocare pentru Biserica timpului
nostru:
Există o interdependenţă între Tradiţia Bisericii Universale (capacitatea
de a cunoaşte adevărul în Duhul Sfânt) şi „învăţăturile părinţilor” (regula
credinţei păstrată de Biserică). Nu putem să aparţinem Tradiţiei fără să îi
acceptăm dogmele, la fel cum nu ne putem folosi de formulele dogmatice
transmise de generaţii din dorinţa de a opune o „ortodoxie” formală fiecărei
afirmaţii noi a Adevărului pe care viaţa Bisericii îl produce. Prima atitudine
este aceea a inovatorilor revoluţionari sau a falşilor profeţi care păcătuiesc
împotriva adevărului exprimat, împotriva Cuvântului Întrupat, în numele Duhului
pe care îl revendică. A doua este aceea a formaliştilor conservatori, fariseii
Bisericii care, în numele expresiilor obişnuite ale adevărului, se află în
pericolul de a păcătui împotriva Duhului Adevărului[31].
[1] Moore 1984. pp. 3-4.
[2] Meyendorff. 1989. p. 377.
[3] Metropolitan Philaret, citat în
Florovsky. Ways of Russian Theology. (Paris. 1937), p. 178.
[4] Florovsky. 1971. p. 14.
[5] Ceea ce presupun că reprezintă ceva
asemănător sensului dat de Irineu noţiunii de ‘Hupothesis’ .
[6] Papadopoulos. 1964. p. 101.
[7] Îi aminteşte pe Mohler şi pe Khomiakov.
[8] Lossky. (1967) 1975. p. 142.
[9] Ibid. p. 147.
[10] Vasile. De Sp. Sancto. 10.
[11] Lossky.
(1967) 1975. pp. 147-148.
[12] Khomiakov. „Eseu despre Biserică” ET. WJ Birkbeck. Russia and the English Church. London.
1895. p. 198.
[13] Florovsky. 1971. p. 46.
[14] Ibid. p. 47.
[15] J. Zizioulas. Being as Communion.
NY. 1985.
[16] Zernov. 1961. p. 97.
[17] Ibid. p. 97.
[18] Bulgakov. 1935. p. 26.
[19] Moore. 1984. p. 10.
[20] Moore. 1984. p.11.
[21] Lossky. (1967) 1975. pp. 155-156.
[22] Florovsky. 1971. pp. 49-50.
[23] Moore. 1984. p. 16.
[24] Bulgakov. 1935. p. 71.
[25] Florovsky. 1971. p. 47.
[26] Ibid. p. 26.
[27] Ibid. p. 36.
[28] Ibid. p. 39.
[29] Cf. Filipeni 2.5.
[30] Florovsky. 1971. p. 44.
[31] Lossky. (1967) 1975. p. 165.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu