Thomas Hopko
HOMOSEXUALITATEA.
O abordare ortodoxă
Coperta: Dan Voinea
Traducător: Marian Rădulescu
Editura Theosis, Oradea, 2009, 156 pag.
Hristos şi Biserica
PENTRU
ORTODOXIE, „ÎNTREGUL HRISTOS” nu este doar Iisus.[1] „Întregul Hristos” este Iisus şi Biserica Sa:
Cap şi trup; Împărat şi popor, Păstor şi turmă, Maestru şi discipoli, Viţa şi
mlădiţele, Piatra din capul unghiului şi templul. Şi, de maximă importanţă
pentru sexualitatea omului – mai cu seamă pentru chestiunea iubirii dintre două
persoane de acelaşi sex – „întregul Hristos” este Mirele diviono-uman împreună
cu Mireasa Lui – creată, răscumpărată şi îndumnezeită.
Prima sintagmă folosită pentru Iisus în
Evangheliile creştine este de „Mire”.[2] Nu este o
imagine surprinzătoare, de vreme ce în Biblie imaginea predominantă în care
este prezentată relaţia lui Iahve cu Israel este aceea a iubirii conjugale.
Împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca un praznic de nuntă. Este „cina
nunţii Mielului” (Apoc. 19:7–9). Biserica este „Mireasa” şi „femeia” Mielului
(Apoc. 21:9). „Întregul Hristos” - deja acum pentru Biserică şi de-a pururi
pentru toţi în împărăţia viitoare a lui Dumnezeu – este Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, împreună cu toţi oamenii – bărbaţi şi femei – care, prin harul
credinţei devin „un singur trup” şi „un singur duh” cu El, fiind astfel fii şi
fiice dumnezeieşti în Duhul Sfânt.[3] Credincioşii care au „gândul lui Hristos” şi
Duhul lui Dumnezeu sunt, aşa cum scrie Sf. Pavel, „mădularele lui Hristos” (1
Cor. 2:16; 6:15).
Potrivit Ortodoxiei, creştinii se unesc
cu Dumnezeu şi sporesc mereu în comuniunea cu El prin Hristos şi Duhul Sfânt
pentru că ştiu cât de „ticăloşi şi vrednici de plâns, şi săraci şi orbi şi goi”
sunt (Apoc. 3:17).[4] Îşi recunosc nevoia disperată de mântuire şi vindecare. Ştiu că fără Iisus sunt pierduţi şi fără viaţă.
Vin la Hristos osteniţi şi împovăraţi,
pentru a învăţa de la Cel ce este „blând şi smerit cu inima”. Îşi găsesc
„odihnă pentru suflete” în Cel al Cărui „jug este bun” şi a Cărui „povară este
uşoară” (Mat. 11:28–30).[5] Îşi arată dragostea faţă de El împlinindu-I
poruncile, care nu sunt grele (Ioan 14:15, 21; 1 Ioan 5:3). Trăiesc cu El,
murind faţă de lume împreună cu El, şi înviaţi cu El la o „viaţă nouă”.[6] Îşi amintesc neîncetat că ei nu-şi mai aparţin,
ci aparţin Celui Care i-a răscumpărat prin sângele Său pentru a-i face trupul
Său şi Mireasa Sa.[7]
O experienţă tridimensională
ACESTE
CONVINGERI DESPRE HRISTOS, despre toate cele în
Hristos, cu care ne începem reflecţiile, se bazează pe o experienţă a
realităţii formată din trei elemente inseparabile. Dacă se pierde vreunul,
experienţa – împreună cu viziunea realităţii pe care o evocă – este distrusă.
Primul element: Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, ca expresie a
dumnezeirii Sale. Al doilea: prin păcat, omul le-a stricat. Al treilea: totul
este răscumpărat, sfinţit şi slăvit prin Hristosul răstignit şi înviat.
Ortodocşi primesc această experienţă
întreită, dimpreună cu viziunea realităţii pe care o generează, în viaţa
sacramentală a Bisericii Ortodoxe. O află mai întâi mărturisită în Biblie, unde
fiecare cuvânt – cred ei – se referă la Hristosul răstignit şi slăvit. O
regăsesc apoi în formulările dogmatice ale sinoadelor bisericeşti. O au
explicată în scrierile Părinţilor Bisericii. O ocrotesc canoanele Bisericii. O
trăiesc sfinţii Bisericii sub purtarea de grijă a Mariei, Maica Domnului. O
contemplă în icoane. O prăznuiesc în liturghie. Încep să o trăiască prin
participarea la Sfânta Împărtăşanie, după Cuvântul Domnului din Noul Testament.
Se străduie să o actualizeze în vieţile lor de zi cu zi prin nevoinţe ascetice
şi rugăciune permanentă.
Experienţa întreită – bunătatea
creaţiunii, stricăciunea ei prin răul săvârşit de făpturile create şi
restaurarea şi îndumnezeirea ei în Hristos – luminează toate lucrurile pentru
cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Biserica Ortodoxă.[8]
Această experienţă îi determină pe creştinii dreptcredincioşi să recunoască
faptul că oamenii nu sunt „autonomi” în umanitatea lor, să înţeleagă că
o „altă lege” (heteros nomos)* lucrează necontenit în mădularele lor
pământeşti. Această „altă lege” este fie „legea Duhului de viaţă în Hristos
Iisus”, fie „legea păcatului şi a morţii” (Rom. 7:23; 8:2).[9] Totodată, această experienţă întreită
constituie criteriul şi cadrul de referinţă pentru toate experienţele omeneşti.
Cercetează sentimentele personale, precum şi recursul oamenilor la ştiinţă – în
special la ştiinţele comportamentale, care studiază omul în starea lui păcătoasă – pentru a le desluşi sensul şi
scopul în viaţa şi fiinţa omului.
Sarcina noastră este să reflectăm
asupra felului în care această experienţă şi viziune întru Hristos şi Biserică
se poate aplica iubirii şi activităţii sexuale la care participă persoane de
acelaşi sex, asupra iubirii şi activităţii sexuale în general, aşa cum sunt ele
înţelese şi practicate în vremea noastră, în special în America de Nord, Europa
şi Australia.
Atracţia între persoanele de acelaşi sex
FOLOSESC
SINTAGMA „ATRACŢIE ÎINTRE PERSOANELE DE
ACELAŞI SEX” în reflecţiile mele deoarece consider că termenul „homosexualitate”, atunci
când nu este utilizat cu sens general, nu este suficient de potrivit.[10] Mult mai exactă şi mai folositoare îmi pare
expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex”, ale căror sentimente şi
dorinţe au o varietate de cauze, forme şi expresii. Mi-am propus să reflectez
asupra felului în care aceste atracţii şi emoţii faţă de persoane de acelaşi
sex se raportează la credinţa creştină, aşa cum este ea înţeleasă şi trăită în Ortodoxie.
De asemenea, în studiul de faţă încerc să reflectez asupra relaţiei lor cu
iubirea, aşa cum este ea revelată de Dumnezeu în Iisus Hristos şi în Duhul
Sfânt al Bisericii.
Potrivit Bisericii Ortodoxe, toţi oamenii
sunt fiinţe cu duh, suflet şi trup, create după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.[11] Ei sunt făcuţi astfel - parte bărbătească şi
parte femeiască – pentru a trăi de-a pururi în comuniune de iubire cu Dumnezeu,
unii cu alţii şi cu întreaga făptură.[12] Menirea şi destinul lor este să devină, prin
harul lui Dumnezeu, tot ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa.[13]
Din raţiuni ce nu pot fi nicicând –
complet şi decisiv – identificate pentru fiecare persoană în parte (deşi la
unii ele pot fi destul de evidente), câţiva
bărbaţi şi femei manifestă sentimente şi atracţii erotice, cu dorinţa de a se
angaja în activităţi sexuale, pentru persoane de acelaşi sex. Unii susţin că au
avut aceste sentimente în mod constant toată viaţa, încă din copilărie. Alţii
spun că le-au avut - şi este posibil să le mai aibă - doar în anumite momente, situaţii sau
condiţii.
Viziunea ortodoxă – aşa cum o înţeleg
eu – consideră că fenomenul atracţiei între persoanele de acelaşi sex se
datorează răzvrătirii omenirii împotriva lui Dumnezeu. Este, pe scurt, un
element ce ţine de a doua dimensiune (din cele trei) a experienţei ortodoxe a
realităţii, la care ne-am referit mai sus: stricăciunea adusă în lume prin
păcatul omenesc. Toate reflecţiile noastre se vor întoarce, într-o formă sau
alta, la această convingere, relaţionând-o cu celelalte două convingeri
fundamentale ortodoxe, şi anume: bunătatea edificatoare a creaţiei stăpânite de
bărbaţi şi femei făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; mântuirea şi
îndumnezeirea tuturor lucrurilor de către Dumnezeu, începând cu omenirea, prin
Hristosul răstignit şi slăvit.
O dată stabilite aceste premize,
reflecţiile noastre se bazează pe convingerea că Dumnezeu nu îi face pe oameni
„homosexuali”. Dumnezeu îi face pe bărbaţi şi pe femei să trăiască o viaţă de
iubire prin comuniunea lor complementară la toate nivelele: fizic, emoţional, spiritual şi sexual.
Portivit acestei viziuni, oamenii ajung să fie stăpâniţi de sentimente şi
dorinţe (cu tentă pronunţat sexuală) pentru persoane de acelaşi sex – căutând
împlinirea în activităţi erotice şi genital-sexuale – datorită stării căzute a
omenirii în care s-au născut şi în care trăiesc. Oamenii, aşadar, nu sunt
„homosexuali” în sensul în care sunt bărbaţi sau femei, negri sau albi,
asiatici sau africani, ori un amestec de elemente rasiale şi / sau naţionale.
În vreme ce sexualitatea exprimată prin
sentimente şi activităţi heterosexuale bine rânduite este un element esenţial
în viaţa omului, dorinţele sexuale pentru relaţii trupeşti cu persoane de
acelaşi sex nu sunt parte din identitatea sexuală fundamentală a unei persoane.
Un bărbat cu gânduri şi sentimente pentru alţi bărbaţi este tot bărbat, iar o
femeie atrasă sexual de femei este tot femeie. Toţi bărbaţii şi toate femeile,
oricât de pure sau de impure ar fi sentimentele lor sexuale, sunt oameni ce nu
pot fi – în mod esenţial - definiţi în umanitatea lor (dăruită de Dumnezeu) prin
sentimentele şi dorinţele lor – sentimente şi dorinţe născute în ei prin
moştenirea lor biologică, psihologică şi culturală, prin felul în care au fost
trataţi de alţii, în special de familie, în condiţiile unei lumi căzute şi pervertite.[14]
[1] Sintagma „întregul Hristos, cap şi trup” se regăseşte la Fer. Augustin: „totus Christus, caput et corpus”, în Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, 28:1,
precum şi în alte locuri. Vezi de asemenea Sf. Grigore de Nisa, „în multe
rânduri Biserica este numită şi Hristos, de către Pavel”, Viaţa lui Moise, 184; şi „cel care priveşte
Biserica Îl priveşte direct pe Hristos. . . . Biserica este refacerea lumii”, Despre Cântarea Cântărilor, Predica
13; de asemenea Sf. Ioan Gură de Aur, „Căci aşa cum capul şi trupul formează un
om, tot astfel [apostolul Pavel] a spus că Biserica şi Hristos una sunt. De
aceea a numit Biserică trupul lui Hristos” Comentariu
la Epistola întâi către Corinteni, Omilia 30.
[2] Marcu 2:19; Ioan 3:29. Prăznuirea Patimilor lui Hristos în Biserica
Ortodoxă începe cu imnurile „Iată, Mirele vine” şi „Cămara Ta, Mântuitorule, o
văd frumos împodobită”. Slujbele liturgice din primele zile ale Săptămânii
Patimilor sunt numite Slubele Mirelui. De Paşti, canonul pascal proclamă că
Hristos a ieşit din mormânt „ca un Mire”.
[3] Efes. 5:23–32; 1 Cor. 6:15–19; and Gal. 3:23—4:7, care include imnul
procesional de la botez, ce înlocuieşte Imnul întreit sfânt din Sfânta
Liturghie în timpul marilor praznice ale Bisericii Ortodoxe (3:27) şi de
asemenea lecturile din Epistole din Liturghia de Crăciun (4:4–7). Vezi şi
Romani 8.
[4] Se spune că Sf. Herman de Alaska le-a cerut unor marinari ruşi să se
îmbisericească, iar ei i-au răspuns că nu pot face aceasta deoarece sunt
păcătoşi. Sf. Herman le-a răspuns că a fi păcătos este singura condiţie pentru
a fi creştin, că numai păcătoşii sunt primiţi în biserică.
[5] Cuvântul „bun” (chrestos) apare
în versiunea originală grecească (blago în slavonă). Este cuvântul folosit în
Ps. 33:8, “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”.
[6] Vezi Rom. 6:2–11, lectura din Epistolă din Sfânta Liturghie Pascală ce se
ţine în Noaptea de Înviere şi la slujbele baptismale din Biserica Ortodoxă.
Vezi de asemenea Gal. 3:20; 6:14 şi 2 Tim. 2:11–13.
[7] 1 Cor. 6:20; 7:23; 2 Pet 2:1. Scrierile Sf. Siluan Athonitul (m. 1938) constituie
o meditaţie simplă, frumoasă şi profundă asupra
ideilor din acest paragraf. Se găsesc, împreună cu lunga introducere
analitică a Arhimandritului Sofonie Saharov, în Saint Silouan the Athonite (Essex, England: Monastery of St. John
the Baptist, 1999 and Crestwood, NY: SVS Press, 2000).
[8] A te căi înseamnă a-ţi schimba gândul, modul
de a gândi. A crede înseamnă a fi încredinţat de ceea ce auzi şi vezi. A
fi botezat înseamnă să renunţi la ideile şi faptele trecute pentru a
primi o nouă identitate. Cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Hristos
primesc mintea Lui, se poartă în Duhul Său şi se identifică cu El în toate.
Vezi prima predică creştină a Apostolului Pavel în ziua Cincizecimii (Fapte
2:14–42). De asemenea, Rom. 6:3–14, lectura din Epistole din cadrul Sfintei
Liturghii din noaptea de Înviere şi de la slujbele baptismale din Biserica
Ortodoxă; Efes. 4:17–32; Col. 3:1–17.
[9] Vezi Rom. 7:21—8:30. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus” (Rom.
8:2) este, de asemenea, numită „Legea lui Dumnezeu” (Rom. 7:25). Sf. Pavel o
mai numeşte „Legea lui Hristos” (Gal. 6:2). În Epistola lui Iacov este numită
„legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iacov 1:25).
[10] Folosesc expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex” după exemplul
mişcării Courage din Biserica Romano- Catolică. Vezi
Paul Scalia, “A Label that Sticks,” First
Things, June/July 2005, No. 154, pp. 12–14.
[11] În prima din epistolele sale apostolice, Sf. Pavel se adresează
tesalonicienilor astfel: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit,
şi întreg duhul vostru [pneuma], şi
sufletul [psyche] şi trupul [soma] să vi-l păzească, fără de
prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi adaugă: „Credincios este Cel care vă cheamă. El vă va îndeplini”.
(1 Tes. 5:23–24). În traducerile englezeşti ale Noului Testament,
„duhovnicesc” este, din păcate tradus uneori prin „supranatural”, iar
„sufletesc” prin „natural” sau chiar
„neduhovnicesc”. În unele traduceri patristice „sufletesc” este tradus prin „animal,”
pornind de la cuvântul latinesc pentru suflet (anima).
[12] Uneori „chipul lui Dumnezeu” în oameni este identificat inexact cu
duhul, sufletul sau mintea lor. Oamenii sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu” pentru a avea atributele dumnezeirii şi astfel pentru a fi şi a
făptui aşa cum este şi făptuieşte Dumnezeu, în deplinătatea umanităţii lor.
Pentru a fi şi a făptui asemenea lui Dumnezeu, oamenii trebuie, înainte de
toate, să fie duhovniceşti (pneumatikos,
noetikos, logikos). Dar trebuie să fie şi sufleteşti şi trupeşti, ca parte
bărbătească şi ca parte femeiască. Duhul / pneuma
(sau mintea / nous sau cuvântul / logos) trebuie să stăpânească sufeltul
şi trupul unui om, cu emoţiile şi patimile sale (vezi mai jus). Dacă numai
„duhul” ar fi chipul lui Dumnezeu în oameni, atunci puteri netrupeşti (de
exemplu îngerii), nu oamenii ar fi făcute „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”. Trebuie să remarcăm aici că Dumnezeu nu este „un duh”. Dumnezeu este
total diferit (totaliter aliter) de
făpturi în toate privinţele. A-l concepe pe Dumnezeu ca „duh” este o exprimare
la fel de antropomorfică precum a vorbi despre ochii sau mâinile lui Dumnezeu.
În Evanghelia lui Ioan Iisus spune „Dumnezeu este Duh” pentru a arăta că
Dumnezeu nu este localizat nicăieri şi că trebuie slăvit „în duh şi adevăr”
(Ioan 4:24). Domnul nu formulează aici o afirmaţie metafizică despre fiinţa lui
Dumnezeu, care – potrivit interpretărilor scripturale datorate părinţilor
ortodocşi ai bisericii, potrivit trăirii lor mistice personale – este „dincolo
de fiinţă [hyperousios]” şi chiar
„dincolo de dumnezeire [hypertheos]”.
[13] Învăţătura patristică ortodoxă arată că oamenii, pentru a fi cu adevărat
oameni, au nevoie de harul lui Dumnezeu (kata
charin theou), bunăvoire (kat’
evdokian), făptuire (kat’ energeian)
şi putere (kata dynamin) – de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi este prin natură (kat’ousian). Alcătuirea lor ca fiinţe
duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti face posibilă îndumnezeirea.
[14] Pentru
moştenirea genetică şi influenţele mediului cu privire la sexualitate vezi Dean
Hamer and Peter Copeland, Living with Our
Genes, Why They Matter More Than You Think (New York: Doubleday, 1998), mai ales pag.
158–200. În 1993 laboratorul lui Hamer a descoperit aşa-zisa „genă gay” la care
se referă în această carte (pp. 182–183). Vezi, de asemenea V. S.
Ramachandran & Sandra Blakeslee, Phantoms
in the Brain, Probing the Mysteries of the Human Mind (New York:
HarperCollins, 1999). De asemenea, T. Hopko, Sin: Primordial, Generational, Personal [Audio recording]
(Crestwood, NY: SVS Press, 1990).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu