luni, 14 mai 2012

Carpe diem - Hadersfild (2007)


Un orăşel oarecare din Serbia, la începutul mileniului trei. O atmosferă desprinsă parcă din Trainspotting: suburbii mizere, interioare dezolante în apartamente unde vieţuiesc  (vegetează, mai corect) nişte pierde-vară.
Raşa este un loser dependent de tutun, alcool şi droguri. Şi-a pierdut nu doar iubita (pe care nu poate s-o uite), ci şi credinţa. Nu doar în sine, ci şi în părinţi şi în semeni şi, în general, în neamul său. Nu mai crede nici în poezia pe care, până în momentul declic-ului, o slujea devotat. „Poezia a murit” – afirmă el într-o emisiune radiofonică pe teme de literatură. „Când a murit şi unde e îngropată?” îi răspunde retoric invitatul emisiunii, un scriitor mai vârstnic care, spre deosebire de el, nu crede că „totul s-a dus dracului”, că „totul e ideologizat”. Îi reproşează atunci că nu înţelege un fapt evident: Bizanţul i-a distrus pe slavi. Tema îl preocupă de mult. Voia să scrie o carte despre căderea civilizaţiei slave, despre cum slavii nu şi-au păstrat zeităţile precreştine. Îşi găsise chiar un editor interesat de subiect, dar lenea l-a astenizat.
Raşa este vizitat de doi foşti colegi de liceu, bine ancoraţi în business (unul în oraşul englez Huddersfield, altul în Serbia), prilej cu care aceştia fac cunoştinţă cu tatăl lui (părăsit de nevastă, şomer, tocmai întors acasă de la dezalcoolizare) care zilnic vinde câte ceva din apartament (ba uşa de la baie, ba televizorul) ca să facă un ban de buzunar. O întâlnesc şi pe Milla (o adolescentă rebelă), mai tânăra iubită a lui Raşa, faţă de care – spune el – nu e decât un „Pygmalion porno”. Câteva trimiteri la Ultimo tango a Parigi, dar accentul cade pe latura existenţistă a personajelor, nu pe „cunoaşterea carnală”.
Întreg filmul este transfigurat de privirea ascetică a lui Ivan, un tânăr de 33 de ani ce locuieşte cu un etaj mai jos. Fost sportiv, fost yoghin, Ivan s-a confruntat cu o serie de tulburări psihice şi a făcut parte din diverse grupări oculte. Pentru toţi, e un idiot, căci nebunia sa, diferită de a lor, e ciudată şi de neînţeles. Găsim în el ecouri din Domenico, matematicianul ratat din Nostalghia lui Tarkovski, care se întreba retoric: „Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns să-i înveţe pe oameni cum să trăiască?” Şi, botezat fiind (la vârsta 30 de ani) în Biserica Ortodoxă, Ivan citează din Sfinţii Părinţi (Antonie cel Mare, Nil Sorski) care, prin scrierile lor, îl ajută să-şi „vină în fire”. Vorbeşte despre „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), Ziua Judecăţii, modalităţile prin care se produce „pactul” omului cu gândurile viclene şi importanţa de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Dar chiar aşa trăiesc personajele din Hadersfild. Un hedonism mai degrabă morbid îi stăpâneşte pe toţi, însă plastica filmului nu este nicio clipă naturalistă, demonstrativă, voyeuristă (degenerarea este reprezentată doar la nivel verbal). Fiecare trăieşte clipa, dar – spre deosebire de Ivan – fără gândul la „lucrurile de pe urmă”. Năravul risipirii le-a devenit a doua fire şi, citează Ivan din Nil Sorski, „ajuns în acest stadiu numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului te mai poţi întoarce din rătăcire”.
Relaţia dintre Raşa şi Ivan aminteşte pe undeva de prietenia neobişnuită (dintre un om aşa-zis normal, doar în aparenţă fericit, şi un autist, cel cu adevărat gata să se bucure din orice) din La huitième jour. Întreg filmul lui Živkovič pare construit în numele „zilei a opta” (a „restaurării” omului, a „prezenţei divine”, a „întoarcerii din rătăcire”). Atunci, cuminţenia lui Ivan (un „nebun întru Hristos”) îl „înviază” pe Raşa care (lămurit, trezit – în fine – din propria-i himeră) înţelege că a greşit închinându-se exclusiv zeului destrămării, ca şi cum n-ar mai avea nimic sfânt pe lume. Ca într-o epifanie, ceasornicul cu care îşi măsura propria destrămare s-a oprit. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu