Palatul Administrativ al Consiliului Judeţean Timiş, în Sala Mare de şedinţe a organizat un concert moca, interpretarea cvartetului Incanto. Pe un podium situat în centrul elegantei încăperi, soliştii Ovidiu Rusu (vioară), Nada Petrov (vioară), Veaceslav Mânzat (violă), Marius Bernecker (violoncel) au interpretat arii celebre din Sunetul muzicii, La dolce vita, Love Story, Naşul, Scripcarul pe acoperiş, Misiunea, Dr. Jivago, Cinema Paradiso, Poştaşul, Casablanca, Poveste din cartierul de vest, Pisici, Regele Leu. Ingenioasă idee, admirabilă interpretare.
Mă întreb însă câţi din spectatorii acestui recital au remarcat absenţa oricărei muzici româneşti de film. Pentru organizatorii acestui proiect (ca, de altfel, pentru semizeii criticii actuale de film din România) nu există nicio muzică bună în filmele româneşti. Pentru că e greu de presupus că un compozitor român care a scris pentru film să nu se fi înţeles la preţ, în eventualitatea că i s-ar fi solicitat acordul pentru a fi inclus în program. Iar muzici izbutite de film, slavă cerului, există într-o serie de filme româneşti. Paul Constantinescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Richard Oschanitzsky, Radu Şerban, Radu Goldiş iar mai apoi Cornelia Tăutu, Anton Şuteu, Florin Bogardo, Vasile Şirli şi, mai ales, Adrian Enescu au scris lucrări ce şi-ar merita din plin popularizarea prin media. Poate că, unele din ele, vor ajunge să fie imprimate vreodată pe un disc. Până una alta, oricât ar fi de frumoase, ele rămân de „nişă”, cunoscute (parţial) doar de câţiva fani şi-atât.
P.S. Pe un forum de specialitate (!), comentariul unei voci situate în „protipendada” noii critici de film din România (foarte influente şi binevoitoare faţă de „noul cinema românesc” – care nu are nimic în comun cu personajul numit Muzică – de după anul 2000) sună ca un clişeu tembel (a fost emis în urmă cu vreo trei ani) aparţinând unui teribilist întârziat: „TOATE muzik romaneask d film e groaznik: loud, bombastik, invaziva... d multe ori omoara filmu – sau ce-a mai ramas din el”. Ori, tocmai acesta este spiritul în care – în lipsa argumentelor (CD-uri cu soundtracks, emisiuni de profil în media etc.) sunt percepute, de majoritatea, coloanele sonore din filmele româneşti.
