vineri, 18 martie 2011

Balanţa

Oricum ai face, oricum ai da-o, tot la dilema grâu sau neghină (care – înainte de „seceriş” – sunt, vai, atât de asemănătoare) ajungi. Iar destinaţia lor finală – vezi parabola evanghelică a Semănătorului – e sau „jitniţa dumnezeiască” sau „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Pentru că – ne spune şi Matei (12.35) – „omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”. Izvorul celor bune (asemenea sânului de mamă care alăptează) este cu atât mai bogat cu cât e mai folosit, mai „accesat” de noi: preferând, bunăoară, să rostim o vorbă bună despre (sau către) aproapele/departele nostru. Şi poate că la fel e şi „comoara cea rea” a noastră: cu cât o folosim mai des, cu atât e mai prolifică în grăiri de rău şi cleveteli, în tot ceea ce ne acreşte şi ne înrăieşte inima. Există un „cârlig” şi-ntr-o parte şi-ntr-alta, înspre lumină-iubire şi înspre întuneric-ură (sau indiferenţă). Contează direcţia, sensul pe care ne îndreptăm, vectorul pe care îl alegem. Şi mai ales contează să nu ne trezim în stare să nu mai putem desluşi binele de rău, lumina de întuneric, iubirea de neiubire. Să ni se pară totul o harababură, un mega-mix amorf în care nu mai putem rândui cele trebuincioase de cele nefolositoare şi nu-l mai putem  vedea pe acel guy in the glass (propria noastră imagine în oglindă, ca-n poemul lui Dale Wimbrow) – singurul care dă verdictul şi ne poate spune dacă am trecut sau am căzut la proba supremă a vieţii: confruntarea (şi împăcarea) cu propria persoană. 
Din aceeaşi sursă pomenită mai sus aflăm – cumplit avertisment – că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (12.36). Mult mai „profitabil” este deci a căuta, oricât ar fi de greu, o mângâietoare vorbă de bine care – dacă s-ar putea – să fie, cum spunea Schiller, şi puternică. Dar să nu ne amăgim: nu se cuvine a căuta să ne îndreptăţim şi împuternicim prin „fapte bune”, grăind cele bune, însă tot răi fiind. Şi ce este binele pe care îl facem altora decât o „etică a devenirii”, a grâului şi a „seminţelor bune”? Strădania noastră, atunci când avem tăria să refuzăm zdrobirea de sine („încremenirea în proiect”) în numele zidirii de sine („devenirea întru fiinţă”), se aseamănă mamei vrednice şi iubitoare faţă de copiii săi, pentru care – povesteşte Constantin Noica în al său Jurnal filosofic – singura recunoştinţă cerută de la copiii, după tot ce-a făcut pentru ei, este să facă acelaşi lucru şi mai departe. (În cealaltă etică, a „neghinei”, se regăseşte fratele fiului risipitor. Dacă acesta are copii, cu siguranţă – mai scrie Noica – le cere recunoştinţă fiindcă „e tipul omului care ţine lumea în loc”.)
Lumea înnebunitoare, de care personajele unui roman de Thomas Hardy căutau să se ţină departe este, într-adevăr, minunată. Chiar dacă ne împinge adesea în pragul disperării (căci, înfiorându-ne de „absurdul” ei, ne-am pierdut cuminţenia nu mai credem în taine), ea rămâne de-a pururi teatrul surprizelor. Deopotrivă plăcute şi neplăcute. Plăcute, pentru că niciodată nu ştii de unde sare iepurele şi nici când se naşte în om, prin lucrarea metanoiei, „făptura cea nouă”. Şi neplăcute, pentru că fiecare dintre noi este predispus la „pierderea harului”, atunci când crede că „l-a prins pe Dumnezeu de-un picior”. De aceea se cade să privim la fiecare semen ca la un „posibil mântuit”, după cum e bine să ştim că numai cel care izbuteşte să reziste până la capăt, în ciuda tuturor piedicilor, va birui…