sâmbătă, 18 noiembrie 2017

Pinocchio sau inocența protejată

Pinocchio (Walt Disney, 1940)
Revăzând Pinocchio (Disney, 1940) după 40 de ani, remarc o serie de conexiuni și vecinătăți la care, mărturisesc, nu m-am gândit defel atunci când - prin fereastra Galei desenului animat din magazinul TVR de sâmbătă realizat de Tudor Vornicu - aveam să-l descopăr pentru întâia oară. Astfel, metamorfoza copiilor neascultători în măgari (pe Insula Plăcerilor) m-a dus cu gândul la rinocenizările lui Eugen Ionescu, iar rezistența lui Pinocchio (datorită „conștiinței” care încearcă să-i protejeze inocența) mi-a amintit de acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de eroul ionescian la finalul Rinocerilor. Ceilalți prichindei transformați în măgari și - atunci când și-au uitat cu desăvârșire graiul omenesc - vânduți apoi negustorilor mi s-au părut adevărați ... mankurți, avant la lettre. Nu ești bun mankurt, în romanul lui Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul) dacă nu ești depersonalizat complet, dacă n-ai uitat cu totul de cele mai dragi amintiri, de propria-ți mamă în special (pe care, dacă încearcă să te întoarcă din drum, o și ucizi). Nu ești măgar vrednic în povestea lui Carlo Collodi dacă - atunci când ajungi la anaghie - mai poți rosti, omenește: „Vreau la mama!”. Nu știm cum arată școala din Pinocchio, aceea care te face om și spre care a fost trimisă micuța păușă însuflețită, însă vedem cum arată „Insula Plăcerilor” unde fiecare copil, fără să-i pese de nimeni și de nimic, face doar ce-l taie capul: fumează, se bate, bea alcool, joacă biliard, pune mustăți Giocondei din tablou și, în general, vandalizează tot ce-i stă în cale. Pe undeva, înclin să cred că școala de acum seamănă mai mult cu această „insulă” decât cu școala idealizată de povestitorul italian. Cât despre vulpile ce abia așteaptă să-ți strâmbe direcția odată ce ai pornit la drum, ce să mai vorbim... Hit-ul „When You Wish Upon a Star” (pe care nu l-am uitat, dar nu l-am asociat cu Pinocchio) mi-a amintit de apologul tarkovskian din Solaris și Stalker, unde - în cu totul alt registru de expresie - tema e aceeași: „Fiecare tot ce vrea obține, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă, ceea ce se obține cu neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Nicolae Steinhardt). Iar Pinocchio - salvându-și tatăl din pântecele monstrului marin - a dovedit că vrea să fie un „băiat adevărat” și un fiu adevărat. Și a izbutit. Și încă ceva: o altă melodie („I've Got No Strings”) mi se pare uluitor de relevantă pentru condiția de azi a copilului / elevului până nu demult legat de „sfori” ba de profesori, ba de părinți. Strigătul lui Pinocchio („That's the only way to go!”) adună în el toată exuberanța „emancipării” copilărești de „hamurile” părintești, într-o lume în care dascălii sunt ultimii care ar mai putea juca rolul de „păpușari”. Pentru că the teachers did leave the kids alone... 

luni, 6 noiembrie 2017

Ecce puer



Sfaturi pentru un tată bătrân
un poem de Robert Șerban
 
nu te mai juca atâta cu viața
ai îmbătrânit și tu
acuși îți trebuie ochelari mai tari
acuși cremă pentru picioarele umflate
răspunsuri săltărețe la săru' mâna, nenea ori la ce bine arătați azi
zâmbet la tataie, bagă viteză
șepci pentru soare
căciuli pentru vânt
batiste tot mai multe batiste

însă miraculos va fi că o să descoperi
pe dinăuntru
și că niciodată nu vei mai uita de tine
niciodată

vei afla că ai ficat rinichi vene stomac
pancreas artere vezică mațe inimă
și vei începe să le porți de grijăâși să-i iubești ca pe niște copii

iată minunea:
vei fi din nou tată la bătrânețe
și
din câte te cunosc
unul răbdător și atent
vei citi cărți despre copiii tăi
despre ce le trebuie și ce nu
despre ce au voie să facă
și ce le este interzis cu desăvârșire
vei cere sfaturi despre ei
vei povesti cunoscuților ce-au mai pățit
îi vei duce la medici la mare la băi
îi vei obloji
te vei ruga să nu vrea niciunul dintre ei să iasă afară
și îi vei purta în tine mai grijuliu ca o mamă
va fi greu
cu baston
cu cârje poate
cu dragostea și frica
ce vor fi una 



joi, 2 noiembrie 2017

A 11-a poruncă

La începutul anilor 80 aveam să descopăr LP-ul galben al lui Mircea Baniciu (nota bene: orchestrat de Post Scriptum), pe care se află câteva cântece pe versuri de Ion Minulescu. Între ele, unul care ne îndeamnă să ascultăm ca să învățăm să vorbim: „Ascultă, să-nveți să vorbești / Privește, să-nveți să clădești / Și taci, să-nțelegi ce să faci!” (poezia lui Minulescu se intitula „A 11-a poruncă”).
Grafică de Klara Tamas
Au trecut aproape 40 de ani de atunci și încă sunt departe de această învățătură. Și asta pentru că nu ascult îndeajuns. Nu adulmec îndeajuns încotro bate cuvântul rostit sau scris. Și, asumându-mi prea repede premise eronate, uit că fiecare e în filmul său. Că fiecare le știe pe ale sale. Că multe vorbe, deși sunt aceleași, au alte înțelesuri pentru cei care le vehiculează. Că, în fine, omul o ține pe-a lui și - vorba zapciului din Aferim! - lumea rămâne aceeași, chiar de i te-ai pune de-a curmezișul. Altfel spus: când vezi pe cineva chitit să respingă ceva ori să îmbrățișeze strâns altceva, zadarnic e să adaugi un „da, dar poate că...”. El știe una și bună. Iar atunci nu-ți rămâne decât să te dai la o parte. Dacă ratezi această ocazie se cheamă că-ți pierzi vremea. N-ajungi nicăieri. Deși, deși... Unii își vor aminti poate că le-a fost de folos să insiști, să-i dădăcești, să-i provoci, să-i scoți din zona de confort. Ideea e: unde găsești sarea aceea pentru cuvintele pe care - dacă nu poți să taci - le rostești. Pentru că se cade să grăim sărat. Potrivit de sărat. Totul e să nu uităm care e, cu adevărat, treaba noastră. Altfel ne aflăm în treabă. În treaba altuia sau altora. Și iar ne pierdem vremea.
În acest sens, comunicarea pe blog are avantajul unei cântăriri mai atente a vorbelor scrise. Pe facebook bombardarea e continuă. Felurite glasuri de sirene caută să te distragă. Ți se pare că unul sau altul chiar are ceva de spus, când - cel mai adesea - nu face decât să-și omoare vremea. Nicidecum să și-o restaureze. Ori comunicarea (care e - sau ar trebui să fie - un adevărat praznic) înseamnă tocmai restaurarea vremii, intrarea într-un alt timp. Al înțelegerii, al descoperirii, al bucuriei. Schimbul de replici de pe facebook e - sau amenință să fie - total altceva: un timp al discordiei, al (auto)suficienței, al durerii. Al durerii nevindecate și (dacă nu afli ascultarea, privirea și tăcerea de care vorbea Ion Minulescu) nevindecabile.

duminică, 29 octombrie 2017

Ouăle lui Tarzan - între experiment și experiere

În urmă cu peste 30 de ani am cunoscut un inginer constructor. Îl chema Victor și, pe la mijlocul anilor 80, cu niște ani înainte de pensionare (când l-am întâlnit pentru prima oară), lucra într-un birou la Direcția județeană de drumuri și poduri. El a fost cel care m-a împrietenit atunci cu muzica simfonică și mi-a netezit calea spre literatura universală. Și tot el mi-a vorbit întâia oară despre agresiunea cu care - în 1944 - tancurile sovietice au instaurat, în România, „democrația populară”. Era anticomunist convins, dar dintr-o perspectivă atee, astfel că a luat parte bucuros la acțiunile comuniștilor de promovare a „ateismului științific” când - în „obsedantul deceniu” (începutul anilor 50) - „noua orânduire” avea să se impună în orașele și satele din România. În această privință, îmi spunea el, gândea la fel cu comuniștii. Mi-a mai spus atunci ceea ce aveam să aud și în filmul lui Alexandru Solomon: „Noi, oamenii, avem cu maimuțele mult mai multe în comun decât ne vine să credem.”
Ouăle lui Trazan m-a dus cu gândul la lumea descrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand (o carte ce surprinde degringolada morală, socială și politică din țările fostei URSS, după dezintegrarea acesteia, la începutul anilor 90) și Soldații de plumb (un volum dedicat ostașilor sovietici căzuți sau răniți în războiul din Afganistan), dar și la episodul despre mankurți din O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov. Prima impresie pe care am auzit-o despre filmul lui Alexandru Solomon a fost oarecum dezaprobatoare. Persoana care mi-o comunicase fusese profund tulburată de informațiile din film referitoare la experimentele pe maimuțe de la Institutul de Primatologie (înființat în 1927) din orașul abhaz Suhul, vizibil afectat de războiul civil de la începutul anilor 90. Hibrizii - un fel de oameni-maimuță pe care, în avântul stalinist din anii 30 (abia atunci, pentru că în perioada țaristă nu i se îngăduise această „îndrăzneală”) dorea să-i „fabrice” primatologul Ivanov - erau un fel de mankurți avant la lettre și urmau să lucreze ca niște „roboți” obedienți trimiși de statul sovietic la felurite munci istovitoare (în mină, pe șantierele de construcții). 
Documentarul lui Alexandru Solomon este, mai ales, un imn adus sufletului abhaz - cu ochii umanistului-poet, nu ai istoricului. Abhazii - aflăm dintr-o legendă povestită în primele minute ale filmului - sunt un popor ospitalier căruia Dumnezeu, după ce le-a oferit în dar o țărișoară „ca un colț de rai”, i-ar fi lăsat apoi să trăiască și să înflorească (va, vis et deviens! - ca în titlul unui film de Radu Mihăileanu) în ea. Și să facă experimente - deloc lipsite de cruzime - pe maimuțe (unele dintre ele descendente dintr-o maimuță neobișnuit de longevivă numită Tarzan, care a avut 400 de pui cu 200 de femele). Sau să le trimită, singure, în cosmos, la bordul unor rachete (dar fără icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov, ca în Solaris-ul tarkovskian) așa cum vedem din niște imagini de arhivă ale anilor 80. „Au fost 6000 de maimuțe în vremurile sovietice, acum (după câștigarea independenței țării în urma desprinderii de URSS) au mai rămas 600” - spune un angajat al Institutului de la Suhul. Nu toate au fost supuse experimentelor. Unele au fost adoptate de câte un suflet milostiv, pentru a fi crescute și îngrijite cu dragoste, asemenea unui animal de companie. 
Filmul lui Solomon ți se dezvăluie, într-o anumită măsură, în funcție de ceea ce ești: un darwinist convins de ridicolul teoriei creaționiste sau un om al veacului tău, un veac al tuturor relativismelor, care - chiar și după Darwin - caută să-și dezvolte conștiința eclezială (nu religiozitatea). Cum puteți împăca darwinismul cu biserica? - își întreabă condescendent o cercetătoare octogenară și darwinistă (directoarea institutului) subalternele mult mai tinere. Întrebarea se adresează fiecărui privitor în parte. Tinerele cercetătoare îi răspund că atunci când intră într-o biserică pierd noțiunea timpului, însă refuză să polemizeze, pentru că „împărăția” pe care le-o descoperă învățătura evanghelică a Bisericii „nu e din lumea aceasta” și nu poate fi „demonstrată”. Pentru că - altfel decât spune un alt cercetător octogenar din film, ce consideră că majoritatea oamenilor se duc la biserică din nevoia de „auto-hipnoză”, iar nu de „experiere a tainei” (și are dreptate: o taină se „experiază” doar prin trăirea ei, nicidecum prin abordarea ei academică, exclusiv teoretică, exterioară) - ține de credință, de primirea învățăturii despre Hristos. „Am putea discuta la nesfârșit și tot nu i-am da de capăt întrebării dumneavoastră” - îi răspunde una din aceste tinere cercetătoare șefei sale sceptice. „Nu cred că eu și ai mei ne tragem din maimuță!” „Tu nu, dar strămoșii tăi cu siguranță!” Cum ar veni: ca și Darwin, socialismul trece pe lângă, nu rezolvă problema morții, a bătrâneții, nu oferă sensul metafizic al vieții. Răspunsurile (mereu pe potriva întrebărilor) se află numai atunci când începi să-ți îmbisericești mintea, la fel ca tinerele cercetătoare din filmul lui Solomon. Asta doar dacă - asemenea savanților octogenari - nu găsești în orice referire la dimensiunea tainică a vieții un indiciu pentru o ridicolă și înduioșătoare ignoranță. 
Alexandru Solomon nu explică nimic, nu militează pentru niciuna din ipoteze, dar lasă o portiță pentru a medita la natura ființei umane. Și pentru a face trecerea de la experimente la experiere. Spre deosebire de „experimentare”, „experierea” presupune prezența conștientă a unei percepții, pe care un „experiment științific” nu ți-o poate oferi. Către final, camera lui Radu Gorgos surpinde o mică obște adunată la o biserică să prăznuiască „minunea minunilor”, Învierea. Comunicare prin cuminecare. Emil Cioran: „Teologia îl definește pe om mai bine decât zoologia”. Imaginea pare desprinsă din Soljenițîn (Procesiunea pascală): „Femei cu fețe hotărâte, detașate, gata și pentru moarte dacă ar fi eliberați tigri asupra lor.”


joi, 26 octombrie 2017

Who wants to break free

Îi aud pe câte unii (atunci când nu sunt cu totul copleșiți de akedie) întrebând în dreapta și-n stânga, căutând o „povățuire duhovnicească” să-i învețe ce filme să vadă și - mai rar - ce cărți să citească, ce muzică să asculte etc. Într-un fel, e de înțeles. Dacă n-ai avut pe nimeni în familie sau în școală sau în cercul de prieteni care să-ți propună o ierarhie, e greu să te dumirești acum, în era google, unde găsești orice. Ce să alegi, dintre tone de cărți, filme, muzici, imagini? (Dacă încă mai vrei să alegi ceva...) Dar există liste universal valabile? Cred că nu. Pentru că fiecare e un caz aparte. Nu poți să recomanzi oricui filmele românești contemporane de - să zicem - Puiu, Mungiu, Jude, Porumboiu, Sitaru, Achim. Cu ce să începi atunci? Greu de zis. Cred că răspunsul se află întotdeauna în cel care pune întrebarea. Doar că, dintr-o prea puțină auto-cunoaștere, dintr-o inexplicabilă neîncredere în capacitățile proprii (și, poate, dintr-o excesivă comoditate), omul se eschivează și caută o „autoritate” exterioară. Care, dacă se poate, să-i ofere gata mestecat și „mesajul” sau „morala”. Ca și cum ar exista o asemenea autoritate care să te facă să înțelegi cum se cuvine „mesajul” și „morala” din filmele regizorilor de mai sus (ori alte filme de Ceylan, Haneke, Jarmush, Godard, Fellini, Paradjanov, Bergman, Kurosawa, Mizoguchi, Tarkovski ș.a.m.d.)... Când ele sunt filme pe care, ca să le descoperi, îți trebuie o viață întreagă. Câți sunt dispuși să primească această lungă nevoință interioară, această luptă (care - dacă te înhami la ea - se duce nu „în exterior”, cu „morala” sau „lipsa de morală” și de „frumos” și „bine” dintr-un film, dintr-o carte etc., ci mereu „în interior”, cu propriile prejudecăți, false așteptări și purisme ideologice, etnice, religioase ș.a.m.d.)? ... E drept, în lumea artelor există - și nu de ieri, de azi - jocuri de culise, interese, agende politice îndărătul unui film, al unei cărți, al unei muzici. Există apoi o mentalitate ilustrată foarte exact de personajul reporterului (jucat de Robert Downey jr.) din Născuți asasini: hai să-i manipulăm că-s proști și nu se prind; asta vor, asta le dăm. En gros și en detail. Abia când vom înțelege că lumea nu e decât o piață liberă în care fiecare primește chiar ceea ce caută, că, pentru a primi și altceva decât chewing gum, e nevoie să-ți dorești altceva decât chewing gum, abia atunci vom căuta în noi - adică acolo unde trebuia să căutăm încă de la bun început - răspunsurile. De bună seamă că fiecare mai are de învățat, că avem nevoie de ceilalți (chiar mai mult decât suntem pregătiți să recunoaștem), dar una e să ai nevoie de cultură, de frumos, de comuniune (de gând și simțire) și alta e să cerșești de la altul această nevoie sub forma unor titluri de cărți, filme etc. Pe de altă parte, e valabil pentru fiecare: mai e mult până departe. Niciodată nu știi cum se produce umanizarea (în-omenirea) celor despre care credeai că nicicând nu vor ajunge să gândească că capul lor, după cum niciodată nu știi cum se produce dezumanizarea (împielițarea) celor în care investeai o credință veșnică. Până una-alta, Alain (citat de Steinhardt, în Jurnalul fericirii) a înțeles: „fiecare tot ce vrea obține, dar ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândește prin neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor”. Pentru că „împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați și ratații - pe plan social sau duhovnicesc - sunt cei ce s-au dat bătuți, n-au avut mesau ori nu l-au recepționat destul de clar”. Așa că: „totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; biruința nu-i obligatorie, obligatorie e lupta”.
Grafică de Klara Tamas


marți, 24 octombrie 2017

Candoarea unui cineast-poet

Din lung-metrajele de Cannes 2017 proiectate în Timișoara, unul singur m-a făcut să mă mir. L-am urmărit uluit, așa cum - copleșit de uimire - am urmărit altădată filmele lui Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Eugen Greene (Călugărița portugheză, de exemplu) ori mai vechile filme de Robert Bresson, Mircea Săucan și Wim Wenders. Paterson este de neimaginat într-o lume ahtiată după zgomote de fond, după rating și „afirmare personală”. Așa cum e lumea europeană din The Square, câștigător al Palme d'or-ului, sau cea de peste ocean, din Good Times. Tăcerile din filmul lui Jim Jarmush, deopotrivă cu  rostirile personajelor sale sunt însă de neînțeles. Unora li se vor părea desuete și plictisitoare, așa cum desuet și plictisitor e tot ceea ce nu răspunde ritmurilor și logicii timpurilor (post)moderne. De neînțeles e să vezi cum un șofer de autobuz compune poeme și - în pauza dintre două ture prin oraș - le scrie în „caietul secret” unde își ascunde versurile, rimele, emoțiile.
Să vezi lumea cu ochi de poet.!... Dar nu orice fel de poet, ci unul „începător”, preocupat în cel mai înalt grad de taina începuturilor ce pecetluiesc împreuna viețuire. Paterson respiră candoarea unui cineast-poet. Când o întâlnește pe fetița iubitoare de poezie care-i recită câteva din versurile ei mi-am amintit de Mica romanță, filmul lui George Roy Hill din 1979, în care - ieșind de sub tirania „materialismului” - doi adolescenți de 13 ani discută despre Heidegger și existențialism, punându-și problema unei comuniuni de gând și simțire ce depășește orice „necesitate” biologică. E atâta cumințenie în Paterson, încât îți vine să crezi că - asemenea cailor înzestrați cu rațiune din Călătoriile lui Gulliver (partea a patra)personajele de pe ecran nu cunosc vicleșugul, amăgirea și dezamăgirea, că nu s-au protejat cu niciun fel de armură împotriva bunătății.

duminică, 15 octombrie 2017

Zeul absent



O legendă bulgărească (povestită în filmul Raliței Petrova, Bezbog) spune că, pe timpul ocupației otomane, niște săteni s-au refugiat pe culmile unui munte, nădăjduind că vor fi mai aproape de Dumnezeul din ceruri și, astfel, vor fi ocrotiți. Turcii însă i-au nimicit. De atunci, muntele respectiv se numește Bezbog (Fără Dumnezeu). Există, în Solaris, câteva secvențe în care camera directorului de imagine Vadim Iusov se apropie de fereastra navei spațiale și ecranul e atunci cuprins cu totul de întunecime. Preț de câteva clipe, spectatorul se confruntă cu hăul absolut, cu nimicul, cu absența apăsătoare cât o veșnicie. Atâta doar că, pe nava spațială din S.F.-ul tarkovskian, Kris a adus cu el și icoana Sfintei Treimi de Rubliov. O tăcere deplină e și în Zona din Stalker – atunci când nu se aude câinele schelălăind sau când nu zboară câte o pasăre ce vine dinspre și se duce înspre nicăieri. În fond și la Tarkovski cerul e absent (nu l-a filmat nici în Rubliov, decât atunci când se reflecta în bălțile de pe Pământ), nu e populat de o „ființă supremă”. Dar taina rămâne. „Zeul absent” încarcă personajele tarkovskiene cu un jind, cu o dorire – după uitata civilizație liturgică – dătătoare de o fericire amară. Preferabilă, precizează femeia Călăuzei, unei „vieții cenușii și triste”.  Bucuria e un dar, nicidecum o obligație. Cei care acuză „absența zeului” și „impostura” sacerdotului care continuă lucrarea divino-umană, pe pământ, a Dumnezeului-Om, nu sunt nici propagatori de blasfemie, nici pricină de sminteală. Despre cei ce nu (mai) cred, tot femeia Călăuzei spunea: „Ar trebui să ai milă față de ei!” Milă (deci com-pasiune, împreună pătimire), nu silă. Cu adevărat important e cu totul altceva: ce anume construiești, ce anume cultivi tu, cel care spui că te hrănești din cerul ce doar pare gol, din zeul ce doar pare absent.  Cum ar spune Cuviosul Siluan Atonitul, nu iadul (în care - vrem nu vem, ne e dat să ne ținem mintea) contează, nu el ne definește, ci nădejdea pe care o avem, pe care ne străduim să n-o pierdem, s-o înmulțim chiar. Stalker: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!”