duminică, 10 septembrie 2017

Câte ceva despre CEFFTm 2017

CEFFTm 2017
Așadar, Festivalul de Film Central European Timișoara, ediția întâi, s-a săvârșit în seara de 9 septembrie 2017. La cât mai multe ediții de-acum înainte!
Sieranevada - un film de Cristi Puiu
Am așteptat cu emoție să revăd Sieranevada și - în prima zi din festival - l-am revăzut într-o sală cu peste o sută de spectatori. Și cu o imagine și un sunet oarecum comparabil cu ceea ce se vede și aude la mall. „Ospățul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită... ospățul realizează condiția paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăși” (Nicolae Steinhardt). Cuvintele Monahului de la Rohia se potrivesc de minune comediei umane (comediei dramatice) scrise și regizate de Cristi Puiu, care a fost răsplătită cu Premiul Publicului.
Haiducii lui Șaptecai (poster polonez)
În holul cinematografului Timiș a putut fi vizitată o expoziție de afișe străine (poloneze, cehoslovace, germane, maghiare etc.) la câteva filme românești de dinainte de 1990. Evident, în proporție covârșitoare, erau afișe la filmele „epopeii naționale” sau la comedii populare ori filme „de acțiune”.

În ziua a doua de festival am participat la o lansare de carte, la librăria Cărturești: Jean Negulescu. Un român la Hollywood - de Manuela Cernat. Un eveniment de excepție la care mi-aș fi dorit un public mult mai numeros. Jean Negulescu n-a fost doar regizor de film. Câteva din crochiurile pe care le dăruia actrițelor sale (ce-i serveau drept model) sunt publicate în volum.
Am văzut, în întregime, două filme agreabile (mai cu seamă datorită interpretelor principale), dar nu mai mult decât atât: O soție bună (debut în regia de film a Mirianei Karanovic, cunoscută din filmele lui Emir Kusturica Tata în călătorie de afaceri, Underground și Viața e un miracol) și Profesoara. Păcat că amândouă nu depășesc anecdota.

Am revăzut jumătate din Toni Erdmann în parcarea din Piața Dacia. Aproape un ceas, vreo 30 de copii de cartier (cu vârste între 5 și, probabi, 17 ani) au tot bruiat proiecția cu râsetele lor ce n-aveau nicio legătură cu ceea ce se petrecea pe ecran. Apoi s-au dus ceva mai încolo, în parcul din apropiere, unde și-au butonat în continuare telefoanele mobile. Mă urmărește, ca un ecou, întrebarea tatălui adresată fiicei sale însingurate: „Tu chiar ești ființă umană?”
Toni Erdmann
Filmul-revelație al acestui festival a fost, în ceea ce mă privește, drama bulgărească Fără Dumnezeu - debut în lung-metraj de Ralița Petrova (premiul cel mare și premiul de interpretare feminină la Locarno, 2016). Extraordinară forța cu care a știut să creeze o atmosferă de cinema pur-sânge. Și discreția cu care sugerează - prin cânturile psaltice, liturgice, specific bulgărești - seducția împărăției bogată în pace și duh sfânt, care însă știm (sau ar trebui să știm) că „nu e din lumea aceasta”. În acest sens, starea de godless e proprie condiției umane, atunci când se opune acestei „seducții”. Personajul principal din film, ce-i drept că destul de târziu, cedează. În fața frumuseții și bunătății, născute din și revărsate întru veșnicie, rămâne fără apărare. Se predă. Iar această predare, la fel ca asumarea crucii, nu are nimic strident, nimic moralizator. Profesiunea de credință a regizoarei: „În filmele mele încerc să creez maximum de tensiune păstrând numai esența lucrurilor despre care povestesc. La fel ca într-un haiku. Îmi doresc astfel să provoc spectatorului o experiență viscerală.” 
Bezbog
Am participat la un masterclass despre scenariul de film. Alexandru Maftei a prezentat un interesant power point despre mecanismele teoretice de scriere a unui scenariu. Răsvan Popescu a vorbit despre cele șapte scenarii ale sale devenite filme: Prea târziu, Terminus Paradis, Noro, Război în bucuătărie, Faimosul paparazzo, Femeia visurilor, Ceva bun de la viață. Alexandru Maftei - a spus moderatorul evenimentului, Marian Țuțui - e cunoscut mai ales pentru Bună, ce faci? și Domnișoara Christina. Eu n-am zis nimic, dar aș fi putut să-i dau replica: Fii cu ochii pe fericire! Puțini își mai amintesc (ori au auzit) de acest film (co)produs de TVR la sfârșitul anilor 90, despre reuniunea de clasă a unor foști colegi de liceu. Este, totodată, ultimul film în care a apărut actorul Dragoș Pâslaru înainte de a se retrage la mănăstire. Și, nu în ultimul rând, este cel dintâi film românesc despre ceea ce a urmat după 1990 (fără să fie tributar realismului din Reconstituirea) care își propune și reușește să nu fie mizerabilist. Care vorbește cu eleganță (fără să fie, prin asta, prețios) despre iluziile pierdute ale unei generații ... căpătuite. Cu două excepții: inadaptații jucați de Dragoș Pâslaru și Dinu Manolache. Fii cu ochii pe fericire! adună o galerie de mari actori: Dragoș Pâslaru, Dan Condurache, Tora Vasilescu, Maria Ploae, Dorel Vișan, Medeea Marinescu, Dinu Manolache (în ultimul său rol), Claudiu Istodor, Marius Florea Vizante, Marcel Iureș, Mirela Gorea, Horațiu Mălăele, Mihai Sandu Gruia, Mihai Dinvale, Șerban Ionescu, Mircea Diaconu, Monica Ghiuță. Aici apare și Radu Gabrea (inițiatorul CEFFTm, preluat în urmă cu un an de Victoria Cociaș), în rol de producător german interesat de eficiența postului TV („Star TV”, cu trimiteri evidente spre singurul mega-canal de televiziune comercială de atunci, din România) pe care îl finanțează. 
Fii cu ochii pe fericire - un film de Alexandru Maftei
În fine, în ultima seară a festivalului (9 septembrie), printr-un joint venture, am relansat Pseudokinematikos 3. Între viață și filme (despre care a vorbit scriitoarea Daniela Rațiu) și am proiectat (în premieră la Timișoara) Chers Amis, filmul lui Valeriu Andriuță (preotul din După dealuri), premiat pentru cel mai bun scurt-metraj la BIFF 2017. Toți l-au savurat și unii au rămas să povestim despre el după terminarea proiecției.
A fost o săptămână plină de întâlniri frumoase, de filme și discuții. Le mulțumesc celor ce mi-au fost alături. 

P.S. Chers Amis, a cărui poveste se petrece într-o cancelarie profesională unde se ține un consiliu, face trecerea spre noul an școlar, care începe pe 11 septembrie. Filmul lui Valeriu Andriuță e de-a râsu'-plânsu', dar ce frumoasă și suportabilă e indiferența și lentoarea dulce-amară din acea cancelarie de școală în care nu se întâmplă nimic, în comparație cu realismul frust al indiferenței din sistemul de învățământ cu care, în feluri diferite, ne confruntăm fiecare în viața de zi cu zi...
Chers Amis - un film de Valeriu Adriuță

Țara moartă. De ce merită stăruit asupra acestui film




Nefiind precoce, în copilărie am fost fascinat de personajul Sergiu Nicolaescu. Îi urmăream filmele cu religiozitate până când, la începutul anilor 80, începusem să văd și altfel de filme românești – O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Imposibila iubire și – mai ales – Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Atunci aveam să mă despart definitiv de mitul lui Sergiu. De curând, alături de fiul meu cel mic (în vârstă de 7 ani), am revăzut Revanșa. În ziua următoare aveam să văd Țara moartă, documentarul-eseu de Radu Jude cu diverse fotografii din colecția lui Costică Axinte (fotograf din Slobozia) și fragmente (citite de regizor) din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian.

Montajul lui Jude oferă o perspectivă insolită asupra ascensiunii legionare de la sfârșitul anilor 30 (și a societății românești în ansamblu) și se oprește la mijlocul anilor 40, când a fost instaurată așa-zisa „democrație populară”. Fenomenul fusese prezentat – în același spirit anti-legionar – și în sus-pomenitul policier politic din seria Comisarilor născociți și jucați de Sergiu Nicolaescu. Țin minte că, la cei nici zece ani pe care îi aveam la prima vizionare a Revanșei, m-a oripilat scena masacrului de la abator, prezent și în însemnările lui Emil Dorian. (Nu știam pe atunci că victimele sunt, fără excepție, cetățeni români de origine iudaică și nici nu înțelegeam prea bine cine sunt, de fapt, acei bandiț îmbrăcați în haine de piele neagră.[1])

Cum arăta România în ultimii ani de pace de dinainte de Al Doilea Război Mondial și în anii marcați de ideologia naționalistă ce dorea să facă „o țara și un popor cum e soarele sfânt de pe cer”? Nu altfel decât o înfățișează și o povestesc – în felurite chipuri – cei care au cunoscut-o nemijlocit. 80 de ani mai târziu, Radu Jude preia câteva fragmente-mărturie care – asemenea confesiunii din Jurnalul lui Mihail Sebastian – transmit disperarea unei conștiințe de paria. Timpul care, deocamdată, nu mai avea răbdare cu unii oameni, garanta drepturile absolute ale colectivului în fața minorității „jidovești sau jidovite”. Mihail Sebastian, Jurnal: „Guvernul Goga s-a instalat [decembrie 1937]. Pentru prima oară s-a putut înregistra într-un discurs oficial vocabularul Poruncii Vremii: jidan, jidănime, dominația lui Iuda etc. etc.” De bună seamă că realitatea românească a acelor ani nu a fost numai așa (în anii imediat următori, mareșalul Antonescu avea să-și modifice atitudinea față de minoritatea evreiască), dar – și asta ar trebui să reținem – a fost și așa[2].

Multe din fotografiile lui Costică Axinte (câteva sute selectate dintr-o colecție impresionantă, de câteva zeci de mii, întinsă pe șapte decenii) surprind ascensiunea „omului în uniformă” despre care Sebastian scria în Jurnal: „Omul în uniformă este tipul de grandoare umană pe care experiențele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele, reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.” Rigoriștii ortodoxiști consideră filmele lui Radu Jude „anticreștine”. La o privire atentă însă, la fel ca Aferim! și Inimi cicatrizate, Țara moartă contestă nu creștinismul per se, ci politizarea lui „în sensul unui compartiment distinct, bine separat, al existenței” și împuținarea „oamenilor tăcerii și compasiunii” (Olivier Clément, Viitorul Bisericii). Violența, pare a spune Radu Jude, este cu atât mai perversă cu cât e „morală” și „îndreptățită”, așa cum – încă din primele cadre ale acestui documentar-eseu — reiese din discursul Mareșalului Antonescu despre „propășirea patriei”, „întoarcerea la matca din care nimeni nu ar fi trebuit să iasă”, sau din marșurile legionare ce ridică în slăvi o „moarte vitează”.

Singur, există și o față nevăzută a „chestiunii evreiești”, pe care Jude nu și-a propus s-o ia în considerare. Există nu doar Jurnalele lui Dorian și Sebastian, ci și Jurnalul fericirii, scris de Nicolae Steinhardt – iudeul care, îmbisericindu-și mintea, se considera „sută la sută evreu și mie la sută român”[3]. Și care avea o cu totul altă părere despre evenimentele evocate în Țara moartă: „Nu încape îndoială că evreii nu-i pot fi decât recunoscători lui Antonescu, șefului de stat care cu adevărat s-a împotrivit exterminării lor.” Atâta doar că drumul spre această perspectivă se arată mai luminos atunci când ți-a fost descoperită (sau n-ai uitat de) „bucuria Învierii” ce izvorăște din Biserica-potir, neînregimentrată politic și neprihănită de filetism. Nu Biserica Dumnezeului cel Viu este adusă în discuție sau incriminată de Radu Jude, ci instituția eclezială atunci când pune specificul particular (național), deasupra binelui comun. Derapajul este considerat erezie în Biserica Ortodoxă, însă „a vorbi despre filetism în spațiul ortodox este ca și cum ai aminti de funie în casa spânzuratului; prea puțini teologi ortodocși au curajul de a ataca acest subiect delicat, iar cei care o fac riscă să intre în dizgrația ierarhiei” (Chrystos Yannaras, Adevărul și unitatea Bisericii). Subiect delicat, în România începutului de mileniu trei, este și legionarismul. Să reținem doar atât: „blasfemia” lui Radu Jude – spre deosebire de apatia indiferenței – e semnul unei relații cu Dumnezeu. „<<Blasfemul>> ar trebui simțit de către creștini ca o problemă care le este pusă cu duritate”, iar „adevăratul răspuns creștin la <<blasfem>>, precum și la indiferența (aparentă) a epocii, ar fi mai întâi, dezvoltarea unei arte liturgice strălucitoare” (Olivier Clément).

Pentru unii, un film de-a dreptul „instigator”, Țara moartă caută să recupereze „lumea ideilor fără uniformă” în care – așa cum reiese din scrierile lui Dorian și Sebastian – „se circulă greu”. Forma de rezistență la „spiritul de stup” (deopotrivă fascist sau marxist) nu e nici abstractă și nici exclusiv iudaică. De aceea poate că au dreptate cei care văd în Țara moartă o „afirmare a ideii de om” (ca în Lupta în jurul unui rug de Ștefan Zweig), o denunțare a lipsei de viață (de unde și titlul său) și a abuzului de scheme. Nu doar din fascism, ci și din marxismul de tip stalinist, ce avea să fie instalat în România abuziv de tancurile sovietice (cu tot cu sinistrul slogan „Ana Pauker-Gheorghiu Dej, bagă spaimă în burgheji!”), în august 1944. Atunci, Emil Dorian era, ca mulți alți evrei, copleșit de fericire la vederea „poporului sovietic eliberator”. Evreul Nicolae Steinhardt însă își amintește astfel de acel moment istoric: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – „stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel… Hai acasă…“. Poate că documentarul-eseu realizat de Radu Jude ar merita un necesar sequel care să urmărească metamorfozele politice din – cel puțin – „obsedantul deceniu” al „erei ticăloșilor”. Nu de alta, dar dictaturile din România nu s-au epuizat odată cu legionarii, Carol al II-lea și Antonescu.
Țara moartă






[1] Neagu Juvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor: „După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvânt că populația evreiască din Basarabia și Bucovina de Nord se arătase în general favorabilă ocupației sovietice și avuseseră loc chiaracțiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să deporteze toată populația evreiască din Basarabia și Bucovina dincolo de Nistru. La care s-au adăugat, fără explicații unele grupuri de evrei din restul țării și un număr însemnat – care nu-i bine lămurit nici azi – de țigani. În total, această deportare în masă e evaluată la circa 150000 de oameni, aruncați literalmente în pustiu, fără structuri de primire prevăzute. Fiind zonă de război și cunoscând purtarea brutală a armatei germane în înaintarea ei, evaluarea definitivă a numărului morților și dispăruților e cvasiimposibilă. Această teribilă măsură măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu și guvernului său, ci întregii noastre națiuni.”
[2] Neagu Juvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor: „În anii 1942-1943, cu toate insistențele repetate ale guvernului german de a-i preda pe evreii noștri, Antonescu a refuzat permanent, ba a favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din Transilvania de Nord ocupată de unguri. Gestul lui din 1943 e însă puțin cunoscut în Occident, și, chiar când e cunoscut, nu șterge fapta din 1941.”
[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în fața altora. Dacă va fi cu putință să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea și voi tăcea. Orice aș gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” 

luni, 4 septembrie 2017

Chers Amis, Pseudokinematikos je vous en prie!


În ultima seară a Festivalului de Film Central European de la Timișoara, o carte - Pseudokinematikos 3. Între viață și filme (Ed. Filos, București, 2016) - și un film - Chers Amis (Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj la BIFF 2017, participări la TIFF și ANONIMUL 2017) ... din alt film, în ton cu sloganul FFCETm. Despre carte, cu ocazia lansării de la Cinemateca Eforie din București (în vara anului 2016), au vorbit Costion Nicolescu, Paul Slayer Grigoriu, Ionuț Mareș și au scris Lucian Mircu, Mihai Fulger & Paul Slayer Grigoriu, Grațiela Benga și Dana Schipor. Pe 8 septembrie 2017, la ora 18, va vorbi Daniela Rațiu la Casa Artelor. Filmul lui Valeriu Andriuță va readuce o oază de bonomie și un jind cehovian printr-o poveste contemporană dintr-o cancelarie profesorală în care - doar în aparență - nu se întâmplă nimic. Este, într-un fel, varianta duioasă a dramei americane hardcore pe aceeași temă a indiferenței generale din mediul educațional, Detachment. All welcome. Mulțumesc Dan Voinea pentru posterul promo, doamnei Victoria Cociaș, lui Alex Mihăescu și Dianei Petruț din echipa de organizare a Festivalului, precum și lui Valeriu și Iuliei Andriuță pentru acordul de proiecție a filmului lor. Mulțumesc tuturor celor care - într-un fel sau altul - vor fi cu noi în seara lansării / proiecției de la Casa Artelor.

duminică, 27 august 2017

Țara moartă și lumea ideilor fără uniformă

Nefiind precoce, în copilărie am fost fascinat de personajul Sergiu Nicolaescu. Îi urmăream filmele cu religiozitate până când, la începutul anilor 80, începusem să văd și altfel de filme românești - O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Imposibila iubire și - mai ales - Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Atunci aveam să mă despart definitiv de mitul lui Sergiu. De curând, alături de fiul meu cel mic (în vârstă de 7 ani), am revăzut Revanșa. În ziua următoare aveam să văd Țara moartă, documentarul-eseu de Radu Jude cu fotografii din colecția lui Costică Axinte (fotograf din Slobozia) și fragmente (citite de regizor) din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian. 
Montajul lui Jude oferă o perspectivă insolită asupra ascensiunii legionare de la sfârșitul anilor 30 și se oprește la mijlocul anilor 40, când a fost instaurată așa-zisa „democrație populară”. Fenomenul apare prezentat și în sus-pomenitul policier politic din seria Comisarilor născociți și jucați de Sergiu Nicolaescu. Țin minte că, la cei nici zece ani pe care îi aveam la prima vizionare a Revanșei, m-a oripilat scena masacrului de la abator, prezent și în însemnările lui Emil Dorian. Nu știam pe atunci că victimele sunt, fără excepție, cetățeni români de origine iudaică și nici nu înțelegeam prea bine cine sunt, de fapt, acei bandiți îmbrăcați în haine de piele neagră. Coloana sonoră a acelui blockbuster local nu conține marșuri legionare (ca în Țara moartă), ci ritmuri jazz, electro-dance și pop-rock.  
Cum arăta România în ultimii ani de pace de dinainte de Al Doilea Război Mondial și în anii marcați de ideologia naționalistă ce dorea să facă „o țara și un popor cum e soarele sfânt de pe cer”? Nu altfel decât o înfățișează și o povestesc - în felurite chipuri - cei care au cunoscut-o nemijlocit. 80 de ani mai târziu, Radu Jude se folosește de câteva sute de fotografii, de o serie de marșuri, imprimări audio din materialele de propagandă ale vremii, precum și de câteva fragmente-mărturie care - asemenea confesiunii din Jurnalul lui Mihail Sebastian - transmit disperarea unei conștiințe de paria. De bună seamă că realitatea românească a acelor ani nu a fost numai așa, dar - și asta ar trebui să reținem - a fost și așa. Timpul care nu mai avea răbdare - deocamdată - cu unii oameni garanta drepturile absolute ale colectivului în fața minorității „jidovești sau jidovite”. Mihail Sebastian, Jurnal: „Guvernul Goga s-a instalat [decembrie 1937]. Pentru prima oară s-a putut înregistra într-un discurs oficial vocabularul Poruncii Vremii: jidan, jidănime, dominația lui Iuda etc. etc.” 
Multe din fotografiile lui Costică Axinte (câteva sute selectate dintr-o colecție impresionantă, de câteva zeci de mii, întinsă pe șapte decenii) surprind ascensiunea „omului în uniformă” despre care Sebastian scria în Jurnal: „Omul în uniformă este tipul de grandoare umană pe care experiențele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele, reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.”.  
La fel ca Aferim! și Inimi cicatrizate, Țara moartă contestă nu creștinismul per se, ci politizarea lui „în sensul unui compartiment distinct, bine separat, al existenței” și împuținarea „oamenilor tăcerii și compasiunii” (Olivier Clément, Viitorul Bisericii). Violența, pare a spune Radu Jude, este cu atât mai perversă cu cât e „morală” și „îndreptățită”, așa cum - încă din primele cadre ale acestui documentar-eseu — reiese din discursul Mareșalului Antonescu despre „propășirea patriei”, „întoarcerea la matca din care nimeni nu ar fi trebuit să iasă”, sau din marșurile legionare ce ridică în slăvi o „moarte vitează”. Singur, există și o față nevăzută a „chestiunii evreiești”, pe care Jude nu și-a propus s-o ia în considerare. Există nu doar Jurnalele lui Dorian și Sebastian, ci și Jurnalul fericirii, scris de Nicolae Steinhardt - iudeul care, îmbisericindu-și mintea, se considera „sută la sută evreu și mie la sută român”. Atâta doar că drumul spre această perspectivă se arată mai luminos atunci când ți-a fost descoperită (sau n-ai uitat de) „bucuria Învierii” ce izvorăște din Biserica-potir - neînregimentrată politic și neprihănită de filetism. 
Nu Biserica Dumnezeului cel Viu este adusă în discuție sau incriminată de Radu Jude, ci instituția eclezială atunci când pune specificul particular (național), deasupra binelui comun. Derapajul este considerat erezie în Biserica Ortodoxă, însă „a vorbi despre filetism în spațiul ortodox este ca și cum ai aminti de funie în casa spânzuratului; prea puțini teologi ortodocși au curajul de a ataca acest subiect delicat, iar cei care o fac riscă să intre în dizgrația ierarhiei” (Chrystos Yannaras, Adevărul și unitatea Bisericii). Subiect delicat, în România începutului de mileniu trei, este și legionarismul. Să reținem doar atât: „blasfemia” lui Radu Jude - spre deosebire de apatia indiferenței - e semnul unei relații cu Dumnezeu. „<<Blasfemul>> ar trebui simțit de către creștini ca o problemă care le este pusă cu duritate”, iar „adevăratul răspuns creștin la <<blasfem>>, precum și la indiferența (aparentă) a epocii, ar fi mai întâi, dezvoltarea unei arte liturgice strălucitoare” (Olivier Clément). 
Oricât ar părea de ciudat, în Țara moartă, forma de rezistență la „spiritul de stup” (deopotrivă fascist sau marxist) nu e nici abstractă și nici exclusiv iudaică. Este „o afirmare a ideii de om”, ca în Lupta în jurul unui rug de Ștefan Zweig, o denunțare a lipsei de viață (de unde și titlul documentarului-eseu) și a abuzului de scheme. Nu doar din fascism, ci și din marxismul instalat în România abuziv de tancurile sovietice, în august 1944. În acest sens, Țara moartă caută să recupereze „lumea ideilor fără uniformă” în care - așa cum reiese din Jurnalele lui Emil Dorian și Mihail Sebastian, „se circulă greu”. 
Țara moartă




sâmbătă, 26 august 2017

Singur printre prieteni

Uneori mă simt foarte solidar cu ovreiul Mihail Sebastian, pe care ideologul Nae Ionescu îl trimitea musai să se boteze creștinește. Ortodox, pentru că - susținea master mindul legionarismului - nici catolicii și nici greco-catolicii nu sunt, cu adevărat români. Altfel, sentința nu era decât veșnica „scrâșnire a dinților”. De ce mi-e aproape Sebastian? Pentru că - în acei tumultuoși ani interbelici - se simțea cumva singur printre prieteni. Singur în mijlocul ovreilor săi cu apăsate interese negustorești, singur în mijlocul camarazilor săi (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Emil Cioran ș.a.) in vremea când nu fuseseră încă ambetați de „idealul sfânt” de a face din România o țară „cum e soarele de pe cer”. Mă simt solidar și cu acel Sebastian pe care o slujbă ortodoxă nu l-a mișcat, căruia împreuna adunare a „binecredincioșilor” sau „dreptcredincioșiulor” nu i-a spus nimic. Poate pentru că lipsea de acolo firescul dreptei socotințe (străin de orice fel de naționalism, de orice fel de ideologie politică, de legalisme și „religiozitate”?), așa cum avea să constate și alter-ego-ul lui Max Blecher cinematografiat de Radu Jude în Inimi cicatrizate? Sebastian, care - la fel ca profesorul Marin Miroiu din Steaua fără nume - avea un suflet de poet, trăia cu nostalgia omului fără uniformă. Nicio uniformă nu-i inspira încredere, în schimb omul neînregimentat îl trezea o profundă admirație. Îl el putea crede nesfârșit.
Chiar așa: ce s-a schimbat de atunci? A fost eliberat de uniforme omul războiului rece (din ambele tabere) și omul care i-a urmat, al „tranziției” spre „democrație” ori cel „suprasaturat” de binefacerile democrației? ... Mai curând aș spune că suntem adesea mult prea nepregătiți și fără de identitate pentru a ne înfățișa lumii fără nicio uniformă. Lipsa uniformei (a ideologiei), la fel ca în Dostoievski, nu poate fi suplinită decât de preaplinul libertății. Sau al frumuseții, totuna. Al frumuseții restauratoare, al frumuseții ca ideal de viață. Ori, se știe, idealul de viață, este - de două mii de ani - unul singur. Practic, răspunsul nu e unul colectiv, ci personal. Fiecare îl află după felul în care se raportează la acești două mii de ani. Nu atât la „momentul istoric” de atunci, cât mai cu seamă la actualizarea lui în fiecare zi, în fiecare clipă. Și atunci, Sebastian nu e cu nimic mai sărac decât cei care - îndreptățindu-se - cred că „L-au prins deja pe Dumnezeu de-un picior”. Căutarea lui e la fel de tragică. Totuși, nu încetez să mă întreb care ar fi fost destinul lui Sebastian după 1945, dacă ar mai fi trăit, și cum s-ar fi raportat la momentul 23 august 1944. Ar fi fost un gură-cască fără să știe ce-l așteaptă, atunci când tancurile rusești „eliberatoare” intrau în București, sau - dar asta e puțin probabil - ar fi avut cumințenia altui ovrei, Oscar Steinhardt, care n-a pregetat să-și mustre fiii, atenționându-i că „or să plângă lacrimi amare”? (vezi mărturia lui Nicolae Steinhardt din Jurnalul fericirii). Una peste alta, îmi pare că e tot mai greu să arunci o punte de discuție dacă nu ai și un mesaj ideologic adecvat. Iar lipsa oricărei ideologii (adică poezia, gândirea poetică) e parcă mai greu de aflat ca oricând...
Mihail Sebastian 

miercuri, 23 august 2017

Numai iubirea

Pentru că nimic nu este întâmplător, la fix un an de când trupul neînsuflețit al muzicianului Adrian Enescu a fost prefăcut într-un pumn de cenușă primesc în dar un cântec din 1986 pe care l-am ascultat abia acum: Numai iubirea. Muzica și orchestrația: Adrian Enescu, versurile: Lucian Avramescu. Poștașul e chiar Facebook-ul acesta pe care vrăjmașii tehnologiei îl înfierează pentru că „distruge comunicarea”, pentru că „provoacă dependență”, pentru că „sterilizează viața”. Se poate, atunci când uiți (sau nici măcar nu știi) că tot ce ține de IT este o inteligență artificială, iar dacă nu avem complexe față de inteligența noastră naturală, putem chiar să ne bucurăm de tot ceea ce îți oferă mediul on-line. Bunăoară să discuți cu oameni pe care - prin cântecele lor, de exemplu - îi știi de o viață și cu care, poate, niciodtaă n-ai fi luat legătura dacă nu exista Facebook.
Pe Sorina Moldvai am auzit-o la radio o singură dată, înainte de 1990. Era într-o duminică dimineața și, întors de la talciocul pe care, săptămână de săptămână îl vizitam cu religiozitate, aveam să ascult - la Radio București 1 (azi, Radio România Actualități) - melodia lui Adrian Enescu pe versurile lui Lucian Avramescu, Măcar o clipă. Peste aproape 30 de ani am ascultat și Doi navigatori, pe care în 1988 Adrian Enescu i-a încredințat-o lui Gabriel Cotabiță.Vocea Sorinei Moldvai mi se părea - ca și muzica și orchestrațiile lui Adrian Enescu - de pe altă planetă. Nicio legătură cu ceea ce se difuza la singurul post de radio din țară. Peste doar câteva luni de zile, Sorina Moldvai avea să plece din România pe un drum (până acum, cel puțin) fără întoarcere. Melodiile interpretate de ea pentru proiectul Bună seara, iubito au fost apoi preluate de Loredana Groza, iar rezultatul se cunoaște. La fel de bine cum se cunosc (dacă te-a preocupat problema) muzicile pe care Loredana le cânta până să-l întâlnească pe Adrian Enescu și după despărțirea de el. Dar asta-i o altă poveste.
Pentru că Sorina Moldvai mi-a îngăduit să public această melodie inedită, n-am stat pe gânduri și - cu ajutorul Mac-ului - am făcut un colaj de fotograme și imagini cu diferite tablouri în ton, cred eu, cu povestea cântecului din voce, muzică și versuri. Ce a ieșit am pus pe youtube aici.
Tablou de Bahram Hajo

duminică, 20 august 2017

Pământul, deocamdată

Există, în Nazarin (1959, un film de Luis Bunuel după un roman scris în 1895 de Benito Perez Galdos), o secvență cu o femeie grav bolnavă, imobilizată la pat. Preotul Nazarin (a cărui nebunie amintește de Don Quijote, de Idiotul lui Dostoievski, de toți nebunii întru Hristos) se oferă să o ajute, să o „asiste” în foarte probabila „mare trecere” ce o așteaptă. Spune niște rugăciuni în latină, apoi - în spaniolă - îi vorbește despre paradisul care o primește dacă ar putea doar să se bucure că, prin această experiență-limită, va fi - în sfârșit - în prezența lui Dumnezeu. Dacă ar putea să ajungă la pocăință, cum ar veni. Răspunsul ei, atât cât mai putea vorbi, este: „Juan! Nu raiul, ci Juan!” Îl dorea aproape doar pe bărbatul ei ce fusese o vreme plecat cu treburi în ate părți. „E nevoie să-ți dorești despătimirea!” - îi mai spune Nazarin. Să lași în urmă cele pământești pentru a vedea și înțelege cele cerești. Juan ajunge la ea, venind călare împreună cu alți bărbați. Îi cere iertare și-i făgăduiește că n-o s-o mai părăsească niciodată. Nazarin îi spune lui Juan că (împreună cu o femeie care - dintr-o pioșenie amestecată cu sentimente omenești, prea omenești - îl urma peste tot) i-a îngrijit soția. Ultimele ei vorbe: „Spune-le să plece!” În zadar Nazarin îl roagă să-l lase să mai rămână în preajma ei, să-i aline suferința. „Cărați-vă de-aici, n-ați auzit?” Plecând, Nazarin va spune: „N-am reușit!” Peste ani, Călăuza lui Tarkovski își va mărturisi la fel de mâhnit neputința de a-i fi putut ajuta pe Scriitorul și pe Profesorul bolnavi de autosuficiență. „Pe cine să mai duc acolo?” - îi va spune soției sale. (Acolo, adică în Zona unde se împliește orice dorință dacă nu te comporți precum Orfeu, dacă știi să nu privești înapoi, dacă ai inima sinceră.) „Nimeni nu crede, nu doar aceștia doi...”
Nazarin
Luis Bunuel (care spunea „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”) știa - la fel ca Robert Bresson, ca Ingmar Bergman, ca Mizoguchi, Ozu sau Kurosawa - că orice dulcegărie e de prisos, atunci când e să vorbești despre viață și moarte, despre creștinismul autentic din lumea modernă. Chiar dacă oamenii pe care - ca artist - îi plăsmuiești în filme aleg mai degrabă plăcerile cu care s-au dedulcit în această viață, neînțelegând că ceea ce trăim în scurta noastră existență pământeană e numai un preambul pentru viața care ne așteaptă și pentru care se cuvine să ne pregătim prin despătimire. Sau poate tocmai de aceea. Nazarin (ca și Simion din Simon del desierto, filmul regizat de Bunuel în 1964) este, am putea spune, un pierzător, un ratat. Dar, urmărindu-i atent cinematografierile pe teme eshatologice, vedem că izbânda e, de fapt, o împreună-lucrare. Că - vorba Călăuzei - „totul depinde de noi, nu de Zonă!”. Și, mai ales, înțelegem că și ratarea și împlinirea - atâta cât e - nu e o problemă de ordin juridic, ci o „devenire întru ființă”. O înveșnicire întru iubirea cea fără de vicleșug sau întru „scrâșnirea dinților”...
Nazarin

sâmbătă, 12 august 2017

So far away, so close

Începe săptămâna în care - pe 18 august - Biserica îl pomenește pe Floru, despre care știm că - împreună cu Lavru - a fost legat la roata unui car și bătut. Apoi au fost amândoi băgați într-un puț adânc unde - înainte de a-și da duhul - se rugau lui Dumnezeu deopotrivă pentru cei ce aveau să le facă pomenirea, și pentru bunăstarea lumii, pentru încetarea prigoanei. Așa - aflăm din cărțile bisericești - și-au dat sufletele. 
Muzicianul Adrian Floru Enescu și-a dat duhul pe 19 august 2016. Avea 68 de ani. Pentru mulți din cei care l-au cunoscut, a fost doar un prolific și extrem de înzestrat compozitor (și un rafinat orchestrator) de muzică de film, scenă, de muzică electronică, pop, jazz sau experimentală. Pentru mine a fost, ani de zile, și un fel de semizeu cu care am stat adesea la povești, am corespondat, m-am bucurat și m-am contrazis. Ultima oară când am vorbit la telefon - era în toamna anului 2012 - am negociat ce înseamnă, de fapt, un idol. Și ce înseamnă să te vindeci de idolatrie. Apoi nu am mai vorbit niciodată. Pe 23 august 2016, alături de familia mea care - ca și mine - avea de ani buni muzica lui Adrian Enescu în sânge, am priveghiat la Muzeul „George Enescu” înainte ca trupul neînsuflețit să-i fie dus la crematoriu. Câteva luni mai târziu, în decembrie, aveam să intru, alături de Raluca, în studioul său (acum pustiu, fără sintetizatoare) unde - pe pervaz - se afla urna care-i adăpostea cenușa. Ne-a poftit s-o vedem chiar Adina Popescu, iubita soție a lui Adrian Enescu. Ne-am apropiat de fereastră cu un geamăt mut. Îmi amintesc de ultimele cuvinte pe care i le-am scris într-un SMS (era Crăciunul) - versuri de Ioan Alexandru pe care el, Adrian Enescu, le pusese pe note în 1977, în poemul pop-simfonic Basorelief, cel dintâi LP al său: 
ne-am îmbrăcat curat de sărbători
gura ni-e numai imne şi slăvire
pace în cer şi pace între oameni 
în toţi şi toate pace
slavă Ție!
Adrian Enescu